Undeva, cumva (1)

Toata lumea il numea “artistul nebun”, chiar si prietenii. Diferenta era ca prietenii ii spuneau asa cu drag, si in ochi cu o ingaduinta pe care o au uneori oamenii fata de copiii cuminti si inteligenti care au hobby-uri naiv-creative. Pe el nu-l deranja ingaduinta asta insa (desi ea il intrebase la un moment dat exasperata daca el face diferenta intre asta si condescendenta), se simtea ok cu titulatura de artist nebun. Mai mult decat sa si-o asume pur si simplu ii gasise un aspect pozitiv: il scutea de exlicatiile pe care unii si altii ar fi putut la un moment dat sa i le ceara.

“Bun lucru nebunia asta” obisnuia el sa-si mai spuna cand constata cum gandurile ii ajung in zone de neinteles pentru ceilalti. “O pot folosi ca scuza si fata de propria-mi persoana, pentru ca pana si mie mi se mai intampla sa am impresia ca sar calul”.

Si chestia asta nici macar nu i se tragea de la ceva extravagant. Avea insa un fel aparte de a vedea lucrurile, si nu se ferise niciodata sa-l expuna cui parea a vrea sa-l asculte. Insa pana la urma niciunul nu-l intelegea pana la capat. Singura care se apropiase cat de cat de asta fusese ea, dar si ea se saturase la un moment dat sa-l mai priceapa.

“Poate nu stiu eu sa ma fac inteles, sau poate pur si simplu am un ghinion teribil in ceea ce priveste oamenii. Ca mi-e greu sa cred ca numai mie mi se par uneori lucrurile atat de fundamental gresite, ca numai eu vad golul, mizeria, micimea.”

Pe ea o cunoscuse la o sindrofie a unor amici comuni. Era invitata acolo o familie care ii cumpara ocazional tablouri, si el le adusese ultimele lui creatii.

-De ce spune toata lumea ca tablourile tale sunt vesele? intrebase ea studiind un peisaj. Iertata fie-mi nestiinta, dar eu nu gasesc nimic vesel pe-aici!

-Probabil din cauza culorilor, ii raspunse el cam neglijent. Era indispus, nu avea cine stie ce chef de vorba, si o discutie pe tema artei lui cu o domnisorica eleganta nu-l atragea deloc.

-Dupa parerea mea culorile au mai multe feluri de veselie. Poate culorile din desenele tale sunt vesele luate ca atare, separate, insa felul in care le alaturi si in care accentuezi cu ele colturi nu are pentru mine nimic vesel.

El tresari cu senzatia ca abia atunci incepe sa o vada. O studie mai cu atentie: subtire, cu o eleganta care venea nu neaparat din haine sau postura corpului cat mai ales dintr-un aer absent, strain. Parea pierduta in propriile ganduri de parca lumea exterioara ei era fix atat : exterioara.

-Poate ca nu sunt deloc vesele. Ba din contra, poate tocmai asta vor sa arate, ca veselia are un talent fabulos de a se agata de aparente. Si ca daca treci de aparentele astea vezi cat de colturoasa si neasortata este uneori existenta.

-Ah….. Nu cred ca am vazut chiar pana acolo. Nu am avut capacitatea sa gasesc explicatia asta. Stiu doar ca privind tabloul asta am simtit ca nu veselie e ideea care se desprinde din el.

-E bine sa simti, domnisoara. E bine sa lasi simturile sa te ghideze acolo unde ratiunea nu face fata, da gres.

Vorbisera mult in seara aceea. De fapt el nici nu mai vorbise cu altcineva. Clientilor lui fideli le aratase tablourile in graba, neinteresat daca le vor cumpara sau nu. Atentia lui fusese captata de ea, si oricine in afara ei il agasa.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: