Exercitiu de indemanare

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi …stiti voi…. A fost odata, zic, un ceas desteptator foarte intristat de soarta lui predestinata.

Provenea dintr-o familie buna de ceasuri desteptatoare care servisera la viata lor persoane foarte importante . Bunica lui dinspre tata lucra pentru o printesa (e drept ca in dizgratie, dar sangele albastru apa nu se face ), varul lui primar lucra pentru un director de corporatie, unchiul lui lucra la banca iar tatal lui trezea de-a dreptul un ministru! Cel mai neinsemnat post era cel al unui var dinspre mama, care lucra ca simplu functionar intr-o multinationala , dar si lui tocmai i se revelasera frumoase perspectice de avansare. Numai personajul nostru nu lucra niciunde si, mai rau decat atat , nici nu isi dorea sa o faca!

Adevarul adevarat este ca pur si simplu detesta sa dea trezirea. I se parea o adevarata meschinarie sa tulbure somnul exact atunci cand e mai dulce, sa strice visele frumoase despre care auzise ca apar uneori dimineata.  Parintii lui au avut rabdare atat cat au putut, dar cand au vazut ca amicul nostru nu are de gand sa urmeze frumoasa linie profesionala trasata de familie au inceput sa se ingrijoreze. Au facut cu el exercitii, i-au zugravit viata de destaptator in cele mai placute tonuri de gri de care erau ei in stare, ba au recurs chiar si la amenintari! In zadar insa, personajul nostru nu accepta niciun post din cate i se oferisera.

Suparat de asa o viata si satul sa-si mai vada rudele ingrijorate din cauza lui ceasul nostru a decis sa plece de-acasa si sa se descurce singur . Degeaba i-au explicat parintii lui ca lumea e mai complicata decat pare si ca daca nu e atent la cele 12 ore si ceva mai multe minute ii va fi foarte greu sa razbeasca , el a ramas ferm in hotararea lui , si-a luat toate economiile pe care le facuse si a plecat.

S-a angajat pentru o vreme la o cafenea, si acolo pareau sa fie lucrurile mai relaxate. Statea seara pana tarziu bucurandu-se de discutiile faine dintre clientii cafenelei, insa nu i-a mers bine pentru prea mult timp. Seful lui il punea sa sune mai devreme decat s-ar fi asteptat el, indiferent de ora culcarii. Trebuiau treziti lucratorii cafenelei , care la auzul suneriei lui sareau din pat mormaind si se indreaptau catre bucatarie ca sa spele vasele ramase de cu seara. Iar amicul nostru detesta, printre altele, si sa fie bombanit. Mai ales pentru ceva ce nu facea deloc cu convingere.Asa ca si-a luat ramas bun si a plecat.

A mai incercat diverse slujbe dar in nicio parte nu-si gasea locul. Intr-o zi, pe cand se plimba necajit si cu limbile in vant pe malul unui rau, s-a impiedicat de o pensula si s-a rostogolit cat era el de rotund. Sau poate tocmai de aia. S-a oprit din tumba rusinoasa langa o glezna delicata inconjurata de o bareta subtire de pantof. Era glezna stapanei pensulei, care se simtea cumplit pentru neplacutul accident pe care il oarecum provocase. L-a ridicat pe amicul nostru plimbaret si l-a privint lung , zambindu-i.

„Ei, dar stii ca esti interesant?” a exclamat ea cu o voce surprinzator de copilareasca. „De mult nu am mai vazut un ceas desteptator asa ca tine, lumea prefera acum alarmele telefoanelor mobile! Am sa te iau acasa  daca vrei , insa am o singura conditie de pus: niciodata, dar ABSOLUT niciodata sa nu indraznesti sa suni! Eu nu am ora anume de trezit si nici program de urmat. Poti fii ceasul meu numai asa, ca sa nu par chiar complet de pe alta lume”.

Ceasul din povestea noastra a crezut atunci ca viseaza. Sau ca in rostogolorea lui s-a lovit rau la cap si acum halucineaza. Insa tanara pictorita l-a dus acasa, l-a curatat si l-a asezat la loc de cinste pe un dulap, langa o rasnita de cafea care nu functiona si un patefon fara ac.

Si de atunci a inceput pentru el viata. Se trezea si adormea cand avea chef, vedea cele mai frumoase picturi si era martor la niste discutii intre stapana lui si prietenii ei pictori care i-au adus in curand foarte multe cunostiinte despre arta. In curand stapana lui s-a casatorit cu unul din pictori, iar ceasul a devenit jucarie pentru vreo doi copilasi care l-au colorat cu uleiurile parintilor ca niste adevarati viitori pictori ceea ce dealtfel si erau.

Dupa atatea framantari si cautari prietenul nostru era fericit.

 

 

Anunțuri

5 răspunsuri so far »

  1. 1

    Cristian said,

    check my blog, pentru o poveste cu ceas 😀

  2. 2

    Danonino said,

    Mai scrii? Mai scrii? Mai scrieeeee! 😉

  3. 3

    Ioana_du said,

    Off, ce te iubesc … >:D< 🙂
    O sa mai scriu, promit. Indata ce fac un pic de ordine in ganduri (si intr-un fel am cam stabilit azi ce greu e asta pentru o gemeni 😛 ) o sa scriu.
    Am intr-un carnetel de la tine cateva idei pentru un episod din telenovela 🙂

  4. 4

    Dumnezeu said,

    Mi-era dor. Asa ca am trecut… m-am bucurat de povestea ta. Mi-ai facut bine. Noapte buna, copila Mea. 🙂

  5. 5

    Ioana_du said,

    Ma bucur, Dane draga.
    Si te mai astept. Poate reusesc chiar sa mai si scriu, ar fi o treaba! 😛


Comment RSS · TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: