Archive for cai verzi pe pereti

Exercitiu de indemanare

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi …stiti voi…. A fost odata, zic, un ceas desteptator foarte intristat de soarta lui predestinata.

Provenea dintr-o familie buna de ceasuri desteptatoare care servisera la viata lor persoane foarte importante . Bunica lui dinspre tata lucra pentru o printesa (e drept ca in dizgratie, dar sangele albastru apa nu se face ), varul lui primar lucra pentru un director de corporatie, unchiul lui lucra la banca iar tatal lui trezea de-a dreptul un ministru! Cel mai neinsemnat post era cel al unui var dinspre mama, care lucra ca simplu functionar intr-o multinationala , dar si lui tocmai i se revelasera frumoase perspectice de avansare. Numai personajul nostru nu lucra niciunde si, mai rau decat atat , nici nu isi dorea sa o faca!

Adevarul adevarat este ca pur si simplu detesta sa dea trezirea. I se parea o adevarata meschinarie sa tulbure somnul exact atunci cand e mai dulce, sa strice visele frumoase despre care auzise ca apar uneori dimineata.  Parintii lui au avut rabdare atat cat au putut, dar cand au vazut ca amicul nostru nu are de gand sa urmeze frumoasa linie profesionala trasata de familie au inceput sa se ingrijoreze. Au facut cu el exercitii, i-au zugravit viata de destaptator in cele mai placute tonuri de gri de care erau ei in stare, ba au recurs chiar si la amenintari! In zadar insa, personajul nostru nu accepta niciun post din cate i se oferisera.

Suparat de asa o viata si satul sa-si mai vada rudele ingrijorate din cauza lui ceasul nostru a decis sa plece de-acasa si sa se descurce singur . Degeaba i-au explicat parintii lui ca lumea e mai complicata decat pare si ca daca nu e atent la cele 12 ore si ceva mai multe minute ii va fi foarte greu sa razbeasca , el a ramas ferm in hotararea lui , si-a luat toate economiile pe care le facuse si a plecat.

S-a angajat pentru o vreme la o cafenea, si acolo pareau sa fie lucrurile mai relaxate. Statea seara pana tarziu bucurandu-se de discutiile faine dintre clientii cafenelei, insa nu i-a mers bine pentru prea mult timp. Seful lui il punea sa sune mai devreme decat s-ar fi asteptat el, indiferent de ora culcarii. Trebuiau treziti lucratorii cafenelei , care la auzul suneriei lui sareau din pat mormaind si se indreaptau catre bucatarie ca sa spele vasele ramase de cu seara. Iar amicul nostru detesta, printre altele, si sa fie bombanit. Mai ales pentru ceva ce nu facea deloc cu convingere.Asa ca si-a luat ramas bun si a plecat.

A mai incercat diverse slujbe dar in nicio parte nu-si gasea locul. Intr-o zi, pe cand se plimba necajit si cu limbile in vant pe malul unui rau, s-a impiedicat de o pensula si s-a rostogolit cat era el de rotund. Sau poate tocmai de aia. S-a oprit din tumba rusinoasa langa o glezna delicata inconjurata de o bareta subtire de pantof. Era glezna stapanei pensulei, care se simtea cumplit pentru neplacutul accident pe care il oarecum provocase. L-a ridicat pe amicul nostru plimbaret si l-a privint lung , zambindu-i.

„Ei, dar stii ca esti interesant?” a exclamat ea cu o voce surprinzator de copilareasca. „De mult nu am mai vazut un ceas desteptator asa ca tine, lumea prefera acum alarmele telefoanelor mobile! Am sa te iau acasa  daca vrei , insa am o singura conditie de pus: niciodata, dar ABSOLUT niciodata sa nu indraznesti sa suni! Eu nu am ora anume de trezit si nici program de urmat. Poti fii ceasul meu numai asa, ca sa nu par chiar complet de pe alta lume”.

Ceasul din povestea noastra a crezut atunci ca viseaza. Sau ca in rostogolorea lui s-a lovit rau la cap si acum halucineaza. Insa tanara pictorita l-a dus acasa, l-a curatat si l-a asezat la loc de cinste pe un dulap, langa o rasnita de cafea care nu functiona si un patefon fara ac.

Si de atunci a inceput pentru el viata. Se trezea si adormea cand avea chef, vedea cele mai frumoase picturi si era martor la niste discutii intre stapana lui si prietenii ei pictori care i-au adus in curand foarte multe cunostiinte despre arta. In curand stapana lui s-a casatorit cu unul din pictori, iar ceasul a devenit jucarie pentru vreo doi copilasi care l-au colorat cu uleiurile parintilor ca niste adevarati viitori pictori ceea ce dealtfel si erau.

Dupa atatea framantari si cautari prietenul nostru era fericit.

 

 

Anunțuri

Comments (5) »

Cautatorul (3)

-Sa nu iei in deradere povestile, cinstite negustor. Au rostul lor ! Si apoi nu am numai povesti. Ea ma viziteaza uneori in visurile mele, si singurul motiv pentru care nu dorm intr-una asteptandu-i venirea este dorinta de a o gasi pentru totdeauna.

-Te viziteaza? spuse hangiul precipitat din nou. Vocea ii deveni  ridicata, la fel si sprancenele stufoase. Totusi…… tare te-as ruga sa-mi spui cum ai auzit despre femeia asta! spuse el apoi cu o voce aproape rugatoare, scuturandu-l pe strain de brat.

-Esti ingrijorat, hangiule! rase strainul. Cunosc privirea asta. Am intalnit-o de cateva ori in drumul meu. Oamenii la inceput ma asculta, apoi se ingrijoareaza ,ba mai si fug. Se tem ca sunt nebun. Oi fi! Ma intrebai cum am auzit despre femeia asta. Nu stiu! E de parca as sti dintotdeauna ca ea exista undeva si ma asteapta. In unele nopti imi viziteaza visele, si atunci imi spune povesti despre oameni si locuri, si imi zice sa ma grabesc.

-De ce nu o intrebi unde se afla? Daca ar fi altceva decat o plasmuire a gandurilor tale nu crezi ca ti-ar spune unde o gasesti? De ce te lasa sa umbli ca neomul , in zadar?

-Fireste ca am intrebat-o, hangiule. Insa mi-a spus ca trebuie sa o gasesc eu, sa o merit. Imi zice ca trebuie sa o fac sa stie ca nu a gresit si de data asta. Asa ca mie mi-e dat sa o aflu, iar ea ma asteapta.

Hangiul tacu. Se sprijini din nou de spatarul scaunului si privirea ii deveni cetoasa si indepartata, parand a se indrepta catre un punct de nedistins in neant. Strainul apuca halba din fata lui cu ambele maini si privi in ea ca si cum din putinul lichid ramas acolo ar fi deslusit raspunsuri. Nu dorea sa stie decat raspunsul corect la intrebarea “unde”, era singurul motiv pentru care isi spusese a suta, a mia oara parca, povestea. Hangiul asta cu suflet bun si cu privirea atat de preocupata va incerca sa-l faca sa se intrebe “de ce” sau, mai rau, “de ce nu altfel”. Si va incerca sa-l opreasca, sa-l intoarca din cautarile lui. Poate chiar sa ii propuna sa cunoasca vreo prea-merituoasa fiica sau nepoata sau ….

-Uite , hangiule, nu vreau sa ….

-Nu esti primul de la care aud asemenea istorie, il intrerupse hangiul cu o voce monotona, resemnata dar apasata si cu privirea tot aiurea. Au mai fost cativa cautatori cam ca tine, si nu mi-e clar daca in urma umblarilor voastre s-a nascut legenda sau daca legenda este cea care v-a pus pe voi pe drumuri. Stiu insa ca prea multi sunt anii de cand se tot spun istorii despre femeia asta misterioasa  si mai periculoasa decat o armata de stihii.

Leave a comment »

Cautatorul (2)

-Este pentru mine cea mai frumoasa femeie din cate exista, continua strainul adancit pe gaduri. Este subtire si mladioasa ca o trestie, pletele-i negre se involbureaza in inele cand calareste, iar cand paseste ai crede ca nici nu atinge pamantul, ca pasii ii sunt de fapt zbor de fluturi….. Cand strabate in plimbarile ei lungi si ingandurate carari nebatute de alti pasi poalele rochiei ating usor pamantul si parca insufletesc fiecare floare, fiecare fir de iarba, fiecare frunza cazuta, si toate par a dori sa o urmeze.  Zambetul ii este dulce si promitator ca primavara, insa la manie este apriga si este vai si amar de cel care ii atine calea cu ganduri rele. Rar s-a mai vazut o sabie lovind mai rapid si mai precis.

-Unde ai auzit despre femeia asta? intreba hangiul dintr-o data precipitat, intinzandu-se peste masa catre strain si aproape atingandu-i bratul.

-Nimeni nu stie unde traieste, nimeni nu stie cand vine si cand pleaca, isi continua strainul povestea parca fara sa-l auda sau sa-l vada.  Unii au incercat sa o urmareasca insa odata intrata in padure a fost imposibil sa i se mai tina urma. Si apoi a fost vai si amar de cei care au insistat sa-i afle caile… Oamenii ii tin frica din cauza asta. Toti spun ca este vrajitoare si ca o privire furioasa de-ai ei te poate face din om neom .

-De ce vrei sa o gasesti atunci? Daca este asa, de ce iti trebuie ea? insista hangiul.

-Nu stiu sa iti spun de ce. Stiu doar ca nu-mi gasesc linistea, ca ma simt de parca m-as fi nascut special ca sa o gasesc pe ea! Nicio alta femeie nu reuseste sa ma tina langa ea, nu imi pot face prieteni pentru ca nu ma pot lega de vreun loc anume si sfarsesc inevitabil prin a porni din nou la drum. Sunt singur, hangiule, numai pe ea o am.

-Ciudat mod de a avea pe cineva, biet cautator. Cum poti spune ca o ai pe ea cand nu stii unde este, de unde sa o iei? Are un nume? Are un loc al ei? Sarmane, nu vezi ca nu ai decat propriile povesti despre ea? De unde stii ca exista cu adevarat , barem? spuse hangiul cu un fel de sfarseala in voce , lasandu-se pe spatarul scaunului.

Leave a comment »

Cautatorul (1)

Strainul cel inalt si intunecat parea dornic de a vorbi cu cineva, insa aerul lui sobru si vocea taioasa cu care isi ceruse bautura nu incurajau pe nimeni sa se apropie. Ba mai mult, vocile altfel ridicate si brutale scazusera, si in hanul acela vechi atmosfera devenise apasatoare de parca toata lumea ar fi asteptat sa se intample ceva neplacut.

Hangiul isi lua inima in dinti si apropiindu-se cu o noua halba de bere pentru musafir il intreba de unde se trage. Vocile din jur incetara cu totul, si era de parca intreaga suflare depindea de un raspuns.

-Daca ti-as spune ca nu stiu de unde ma trag, cinstite negustor, ai sa te intorci sa verifici in registre cata bere mi-ai vandut…. Iar cand am sa-ti spun ca nici macar nu mai cred ca ma trag de undeva , si ca oricum asta nu are nicio importanta, ai sa ma consideri pesemne inca unul din nebunii pribegi care-ti calca pragul. Si totusi adevarul este taman acesta: nu stiu de unde ma trag, nu imi amintesc vreun loc pe care sa-l pot considera acasa, nu-mi amintesc decat ca sunt pe drum, vesnic cautand. Si nici drumul deja batut nu mi-l amintesc, odata ce mi-a fost clar ca nu acolo se gasea ceea ce caut…….

-Dar ce cauti? intreba firesc hangiul, incurajat de vorbaria strainului. Era un hangiu priceput, simtea cand oamenii sunt apasati si au nevoie sa vorbeasca. Zgomotul din jur devenise cel normal in hanul cu pricina, si protejat de asta hangiul simti imboldul sa insiste.

-Caut ce cauta orice om, intr-un fel sau altul. Sa fiu bucuros, bunule . Bucuros si linistit. Pentru mine acestea  vin din iubire, aceea unica, totala. Cu alte cuvinte, cinstite negustor, ma gasesc parca dintotdeauna in cautarea unei anume femei.

-O anume femeie….Inteleg , zambi hangiul cu zambetul pe care de-acum si-l cunostea bine.

-Imi dau seama ca au fost destui cei de la care ai mai auzit asa ceva, spuse strainul si pentru prima data zambi, ghicind parca gandurile hangiului. Nu pretind ca as fi eu altfel, nici cautarea mea nu ma interesaza sa impresioneze. Singurul lucru de care imi pasa este sa o gasesc pe ea.

-Si cum trebuie sa fie femeia care te-ar opri intr-un loc? intreba hangiul cu un oftat usor. Mai pusese intrebarea asta de multe ori. Figura i se destinse si deveni ingaduitoare, asa cum era cand isi privea fiul luptandu-se cu sabia de lemn impotriva unui balaur imaginar.

-In primul rand nu m-ar opri , rosti strainul privindu-l direct in ochi. Femeia aceasta ma va face sa ma simt al ei insa liber, ma va face sa dau fara sa-mi ceara, ma va face sa ma simt odihnit in ciuda goanei .

Hangiul simti privirea strainului pana in maduva oaselor, si tresari ca dupa cea mai zdravana scuturare. Asta nu mai auzise pana atunci de la nimeni, dar in mod ciudat ii parea foarte familiar.

Leave a comment »

Elucubratii vaporoase

-Daca as putea sti de ce te holbezi asa la mine m-as simti mai in aburii mei, ii zise aburul. Insa nu stiu, deci ma simt doar in apele mele.

-Pai si ce, asta e ceva rau? Cred ca toate persoanele pe care le cunosc isi doresc sa se simta in apele lor in orice situatie.

-Hm, ce sa zic…..nu stiu……pentru mine e doar o alta stare de agregare. Te-ai prins? Abur – apa ? Asa, si nici macar nu e starea care ma reprezinta cel mai bine. Din cauza ca nu pot sa plutesc, si din astea.

-E, sa ma scuzi atunci,rogu-te. Esti primul geniu dintr-o sticla pe care il cunosc. Ma rog, ar mai fi unul, dar l-am cunoscut doar tangential. Era intr-o poveste , statea intr-o lampa si….in fine. Esti primul geniu dintr-o sticla pe care il cunosc.

-Geniu, oh……. , rosi aburul in mod genial. Poti sa nu-mi spui geniu cand suntem numai noi doi. In public insa am sa tin la uzante. Stii, e greu sa rezisti altfel in lumea aburilor, avem si noi ierarhiile noastre!

-Ah! Engleza asta, ce poate face ea din orgolii aburinde…..

-Aa……sa lasam, spuse repede aburul inecandu-se. Te-ai uimit, te-ai holbat, acum te-ai lamurit. Deci? Dorinta?

-Tu vorbesti serios? Chiar indeplinesti dorinte? Si ma rog frumos…de ce doar una? Parca stiam ceva de trei!

-Uite vezi, de asta ne enerveaza pe noi unele povesti. Apar cate unii care supraliciteaza aiurea , si in fond de ce nu ar face-o? ce-i costa? traiesc in lampi din povesti si se apuca sa va bage in cap prostii. Un abur cu adevarat intelept da dreptul la o singura dorinta. La urma urmei trebuie sa va selectam si noi intr-un fel.

-Selectie? Si ce faceti cu castigatorii, ii ridicati la rang de purtatori de cuvant? ii transformati in aburi? le dati diplome?

-A, nu, doar le punem etichete. Ti-am zis, in lumea aburilor tinem foarte mult la ierarhii. Le punem etichete si cei care isi pun o dorinta merituoasa castiga eventualitatea de a mai intalni si alta data un abur al dorintelor.

-Cum naiba sa castigi o eventualitate? un poate? Castigi ceva sau nu castigi nimic, concret, da sau nu! Poate nu este un castig cu adevarat.

-Serios? E prima data cand aud asta! suiera aburul cu uimire. In lumea noastra poate e un castig . E drept ca este mai putin decat da, insa categoric e mai mult decat nu !

-Avand in vedere ca este ambivalent nu imi dau seama de ce crezi tu ca e mai mult decat un nu. Se poate transforma intr-unul la fel de bine cum se poate transforma in da! Iti zic eu, poate asta al vostru nu este castig. Este doar o anticamera a castigului, si nu exista garantia ca se va deschide usa inspre fericirea vesnica!

-Mama, dar ce te-ai mai ambalat ! Sunteti incredibili voi oamenii! Daca va vantura cineva in fata garantarea fericirii v-a cucerit pe veci! Dar cum ar fi lucrul asta posibil? Habar nu aveti ce este fericirea, scrieti tomuri intregi in care incercati sa o definiti si sariti sa pupati talpile oricui v-o garanteaza! De parca asta nu ar fi altceva decat o abureala! zise aburul suparat.

-Te superi degeaba! Si imi mai zici mie ca m-am ambalat! Poate nu stiu sa definesc fericirea, si in mod sigur nu stiu ce il face fericit pe domnul care trece pe trotuarul celalalt si se uita acum la mine ca la nebuni. La urma urmei are si el partea lui de dreptate, cum altfel sa numesti pe cineva care vorbeste cu aerul??? Nu stiu ce l-ar face pe el fericit, spuneam, insa…..

-Insa, totusi, cu toate astea si asa mai departe! pufni aburul nervos, zburand  ziarul din mana domnului de pe trotuarul celalalt. O sa-mi zici acum ca stii ce te-ar ferici pe tine! As paria portia mea de vant pe o saptamana intreaga ca habar nu ai.

-Pai …..sa fie asta dorinta mea catre tine, atunci? Sa imi doresc sa aflu ce m-ar ferici? Ce crezi, ar fi asta o dorinta merituoasa? Mi-ar asigura eventualitatea de mai intalni vreodata alt abur? Ca sa-i cer taman lucrul pe care l-as afla acum?

-Poate! raspunse aburul .

Leave a comment »

Dolce far realitati inventate

Desi stia ca ar putea sa fie considerata nepotrivita in climatul socio-economic contemporan  (doamne, cat ii placea formularea asta!) recunostea fara urma de regret ca adora zilele de dolce far niente. Le astepta , le anticipa cu freamat, le gandea in detaliu si atunci cand chiar se intamplau curgerea lor era de regula alta decat in imaginatie.

Cel mai mult ii placea in zile din astea sa se joace de-a realitatile inventate. Putine persoane (dintre cunoscutii ei, desigur) se puteau lauda ca in cele cateva zeci de ani de existenta terestra (ca la unii erau doua, la altii cinci….) fusesera in asa multe feluri cum fusese ea.

Isi amintea ziua in care fusese alpinista, wow, ce fain fusese sa isi imagineze asa ceva! Urcase o stanca dubios de abrupta, la un moment dat simtise chiar ca e gata sa clacheze, insa se mobilizase si apoi…peisajul admirat de pe creasta fusese unul din cele mai grozave vazute vreodata! Inca se mai vedea in cele mai mici detalii : asezata direct pe pamantul rece, imbracata in costumul acela care nu-i placea pentru ca nu se innebunea dupa culorile inchise , obosita, fericita, cu termosul cu ceai in mana (la partea asta avea ceva dubii, ca nefiind o priceputa in ale alpinismului – in sensul ca si pe scari ii cam displacea sa urce- nu stia exact ce contine un rucsac de alpinist. Un termos cu ceai i se paruse  insa rezonabil asa ca decisese sa-l pastreze. Cu hohotele aferente la gandul ca nu se sfieste sa-si imagineze ca s-ar catara pe munti imbracata intr-un costum care nu-i place, dar are probleme la faza cu termosul).

Alta data fusese printesa egipteana, dar inca mai considera experienta aceea ca fiind un esec. La egipteni se pricepea inca si mai putin decat la catarat, nu le cunostea defel obiceiurile, asa incat fusese nevoita sa se limiteze la a se imagina stand teapana sub toate accesoriile care denotau eleganta si clasa pe vremea aia (vazuse ea niste poze intr-un almanah) si sa manance fructe dintr-un bol. Cel mai greu ii fusese sa renunte la cafea in dimineata aia, si de atunci hotarase ca e mai confortabil pentru ea sa se limiteze la vremurile moderne, sau macar la cele in care cafeaua era o prezenta sigura. Pentru ca oricat i-ar fi placut ei sa picteze mental realitati nu putea trece peste nevoia de o oarescare coerenta in acest gen de tablouri.

Ziua care tocmai incepea avea sa fie foarte reusita. Se vedea  la mare, intr-o zi potrivit de calda, cu cafea proaspata care mirosea  grozav. Imbraca o rochie la care tinea foarte mult, isi prinse aproape neglijent parul sa nu i-l ciufuleasca vantul marin si iesi in balcon. Soarele matinal ii batea direct pe fata si ea inchise ochii savurandu-i caldura si se lasa alunecata in filosofeala.  Urma sa decida daca ii placeau mai mult zilele care se anuntau grozave inca de dimineata sau cele care incepeau banal insa frumusetea le aparea brusc in cursul diminetii, ca un cadou neasteptat.

Comments (2) »

Panglici migdalate

Cand am sa ma fac mare voi avea propria mea marzipanerie.

Voi deveni experta in martzipan cu aroma de portocale, lamaie, fistic, cocos, trandafir si vacanta. Si mai ales in martzipan cu aroma de midgdale.

Marzipaneria nu va fi prea mare. Va incapea in ea sefa aromelor (adica eu; niciodata nu mi-am dorit sa fiu sefa, mi se pare o postura oribila, insa sa fii sef peste arome este altceva) si vreo cativa prieteni. Eu ii voi astepta cu cafea buna si marzipan, iar ei imi ma vor tine de vorba.

Vor mai fi si alte cofetarii migdalate in afara de a mea, insa a mea va fi aparte. Pentru ca daca restul se vor specializa in figurine care mai de care mai delicate si mai plne de detalii, la mine martzipanul va fi taiat in bucati alandala si ambalat in celofan inocolor. Numai funda cu care vor fi legate pachetelele astea va fi colorata in fel  si chip, si pentru asta ma voi asocia cu cineva care va avea o panglicarie absolut fabuloasa.

Comments (4) »