Archive for jurnal de calatorie

Viata ca un „eseu”: Litoral 2009

„Ploaie de vara: lunga, marunta, rece si plumburie. Ce o face varateca,  intrebi? Faptul ca eu, in timp ce ea, ma duc la mare, in pana mea! Iaca poezia! Care este.” ii scriam eu Danielei in SMS mode miercuri dimineata.

Ploaia ne-a insotit de la intrarea pe Autostrada Soarelui (ha ha! rad si curcile) pana in Constanta. A vrut sa ne arate ca septembrie este totusi prima luna de toamna si a reusit. Norocul ca a fost fata buna si nu ne-a mai deranjat odata ce si-a asigurat Q.E.D.-ul.

Am gasit vila care ne-a gazduit, si nu am depus mari eforturi in sensul asta. Dupa cum ni se promisese, pana pe plaja erau intr-adevar 200 m. Acuma …. pana la TREPTELE care ne asigurau acesul catre plaja era ceva mai mult, dar asta intra la categoria „detalii”.

Plaja … cea mai murdara ever. The MURDARA-est.  Daca as fi putut reconstitui tigari intregi din mucurile de pe plaja si apoi le-as fi vandut as fi fost bogata acum. Asa ca am purces la inchiriat doua bucati chaise-longue plus una bucata masuta plastic (ka kum ar veni 3 la pret de 2), basca umbrela mare din … paie , naiba stie, si ele ne-au asigurat o bruma de confort.

Un (alt) punct in minus pentru Eforie Nord: oamenii, cu tot cu atmosfera. Liviu ar fi numit genul asta de oameni „manelisti” si nu ar fi gresit nici la propriu nici la figurat. De-a lungul scurtei noastre sederi acolo (hai ca mi-a iesit fain butada) s-au anuntat cu surle si trambite doua „mari spectacole”, fiecare fiind pe rand „ultimul din sezonul Litoral 2009”. Protagonistii …. nu retin decat Gutza si „inagalabilii” Totiu si Palade.  Ridicand o spranceana ca un adevarat admirator Iron Maiden ce se afla, sotul meu m-a intrebat „Ce zici nevasta? Te duc?  Hai, sa nu zici ca nu te scot in lume”. I-am explicat ca nu mi-am adus tinuta potrivita pentru anvergura unui asemenea eveniment. In timp ce ne intrebam daca se vor vinde 20 de bilete am avut „placerea” sa observam ca totusi lumea cumpara! Ne-am zis unul catre celalt „N-ai tupeu!” (e un banc-si-nu-tocmai care circula pe net in ultima vreme) si ne-am vazut de treaba. Bia a „prins” insa ideea cu „te duc?” si a intrebat daca mergem la spectacol. A continuat cu „de ce nu?” . I-am explicat in gura mare ca o doamna ca eu nu consider ca treaba aia se cheama muzica, sau umor. Si ca un psiholog bun ce voi deveni i-am mai zis „si daca atunci cand vei creste vei gasi chestiile astea pe gustul tau ai sa mananci bataie”. A inteles. De cate ori auzea reclama la „spectacole” spunea „asta nu e muzica adevahrata”. Nu aveti decat sa protestati cat vreti, nici cand o ingheta iadul nu voi spune ca tampeniile alea inseamna divertisment. Si da, mi-am manipulat copilul. Sa ma judece mai tarziu, n-are decat, o astept rabdatoare cu explicatii.

Un punct in plus acum pentru Eforie: destul loc pentru plimbare. Plus suficiente terasre mai acatarii, in care sa imi simt si eu  satisfacute micile fitze . Intr-una din plimbarile de seara am auzit la o terasa Janis Joplin! Cred ca a fost un once-in-a-life-time-Eforie-Nord-happening, si suntem mandri ca l-am trait.

Si iac’asa s-au scurs zilele noastre pontice in  2009. Printre manele si manelisti, cu cateva zone in care i-am putut evita, cu mancare bunuta si vreme frumoasa. Si incet-incet s-a facut sambata, care ne-a surprins cu un vant ce nu ne-a mai lasat sa stam pe plaja. Ni s-a parut so not vacanta-like sa alergam intre doua chaise-longues ca sa nu ne zboare chestiile de pe ele. Singura varianta ca sa stam pe plaja ar fi fost fiecare pe scaunul lui, exclusiv in pozitia intins. Orice incercare de schimbare ar fi insemant automat salteaua in cap. Si nu ne-a placut asta. Asa ca am purces catre papa de pranz si apoi catre camera.

Iesita in curte cu o carte am scris ultimul SMS al acestui sezon estival : „Asorte-uri: Jung, cola si (creme de la creme) bombonele agricole (de bostan, clasa, frate!). Toate simultam, pe terasa pensiunii, in timp ce copiii mei se straduiesc sa adoarma. E ?!” Liviu (ca lui i l-am trimis) a considerat aceasta situatie ca fiind „suuuper!”, asa ca pe total ma declar satisfacuta.

 

NOTA Exista sansa (daca aceste randuri vor fi citite de persoane care nu ma cunosc prea bine) sa ajung sa fiu perceputa ca fiind o fitzoasa increzuta. In legatura cu asta am o singura declaratie de facut: ASA, SI ?!

Anunțuri

Comments (4) »

Germany, departure day

In avion  Oh, c’mon!!! Nemtii sunt forate organizati, cum am putut eu sa cred ca nu m-as descurca in aeroport?! Teama mea era legata in speacial de check-in-ul ala automat despre care mi se tot povestise, eu am oroare de automatizari de genul asta. Colega din Kenia a zis-o foarte dragut: „daca masinile fac munca oamenilor, atuncii oamenii ce mai fac?”. Fireste, chestia asta nu e universal aplicabila , dar mi-a placut cum a sunat. Problema mea avea cea mai simpla rezolvare: nu te obliga nimeni la check-in automat, se poate feca bine-merci (francofoni, remeber?) si de la ghiseu. Si apoi, toate portile de „inavionare” era foarte clar indicate deci…c’mon…si un tampit s-ar fi descurcat. Iar eu nu sunt asa ceva. Sunt doar o fata care a plecat din tara pentru prima data in viata ei. Noroc ca m-au trimis in Germania. Acum sunt de parere ca m-as muta acolo. Stiu eu pe cineva care m-ar aproba, dat fiind faptul ca nu m-am dus la vot 😉

Comments (7) »

Germany, day 2

Early in the morning  In Romania este cu o ora mai tarziu, eu sunt obisnuita sa ma trezesc la 5.30 … Ei nu,  nu m-am trezit chiar la 4.30, dar la 5 eram treaza rau. Suficient de treaza cat sa nu mai pot cu niciun chip sa adorm. Asa ca m-am pus pe scris. Ma gandesc sa pun relatarile astea nemtesti separate pe zile, ca altfel fac un post luuuuung ….. cat o zi de post.  E? V-ati prins?!

After breakfast La ora la care am coborat eu in sala de mese nu mai era decat o singura persoana care isi lua micul dejun. Erau pe tavile alea o gramada de bunatati, dar am apelat numai la clasicul croissant (suntem francofoni, merde, ce daca sunt in Germania??)  si la cafeaua dubla si foarte buna. Am putut citi nederanjata de zgmotul de fond, ceea ce este foarte bine. Imi place sa fiu lasata in apele mele si sa fac ce am eu chef cand imi beau cafeaua, dar de regula nu prea am parte de asa ceva.

Dupa prima zi de curs Super! Am invatat cateva chestii noi, am mai revizuit din cele stiute deja… Dar partea cea mai placuta a fost comunicarea.  Oamenii sunt mai draguti unii cu altii cand au un scop comun, si pe noi ne leaga cursul asta, plus faptul ca toti facem parte din aceeasi big company. Acum e seara si mi se intensifica emotiile legate de ziua de maine.

Leave a comment »

Germany, day 1

(pentru ca trainingul s-a terminat mai repede, si pentru ca taxiul vine la 5… prima editare a notitelor din caiet legate de Germania)

Nu am fost niciodata plecata din tara. Din varii motive am amanat (si pana la urma am ANULAT) toate „iesirile„ pe care le programasem. Si iata-ma nevoita sa plec singura-singurica taman in germania. By plane. Cu cateva stresuri atasate, pe care le enumar frumos, ca de aia am terminat ASE-ul, sa ma pot exprima schematizat, ca altfel …dar sa nu deviem.

Primul meu stres a fost legat de aeroportul Otopeni, dar acolo totul e foarte mic (cu exceptia preturilor care compenseaza pentru tot) si foarte simplu. ba chiar a fost o chestie funny. cand asteptam sa inceapa imbarcarea (inavionarea ?!) am socialzat un pic cu mamica unui pustiulica de doi ani. Tipa era (este, de fapt) maritata prin Elvetia, deci calatoreste des cu avionul. Si era, biata femeie, terminata de frica. Frica de avion, de turbulente, de … tot. Si ma fa vazut pe mine ce o mai linisteam: vaaaiii…. dar nu trebuie sa fiti speriata … totul e foarte sigur … La un moment dat ma intreaba plina de admiratie: zburati des, nu?  HA!! EU?? Prima data! Nu am calcat niciodata intr-un avion! Dar sunt „a tough one„ …. Daca ar fi stiut ea ce fatalism ma apucase… Deci … steres 1 eliminat.

Al doilea stres era legat , fireste, de zborul propriu-zis. Primul meu zbor! Dar multumita companiei cu care am zburat nici nu prea mi-am dat seama ca sunt in avion! Desigur, se vedeau aripile in lateral si norii sub, dar pe total a fost mult mai placut decat traseul obisnuit Pantelimon – Casa Presei tur-retur, intreprins cu 335-ul intr-o zi de Bucuresti normal. Deci … si stres 2 eliminat!

Stresul nr. 3 era legat de drumul pana la hotel, cu taxiul, dar asta a fost chiar simplu. Desigur, ar fi fost mai usor daca as fi stat cu ochii pe pereti, pentru ca in felul asta NU as fi ratat iesirea catre statia de taxi, dar am gasit-o pana la urma.  asa ca afost floare la ureche. Ba chiar m-am „regasit„ in aglomeratie de pe autostrada, avea „farmecul„ Bucurestiului de care nu imi era chiar dor. Am mai gasit ceva similaritati intre Bucuresti si Munich, si ma refer in special la numarul mare de cladiri in costructie. Dar era seara, eram obosita … poate la lumina zilei arata mai frumos.

Randurile astea le-eam scris duminica seara la 21.21 (ora lor!) dintr-un hotel destul de instelat (deh, compania ne rasfatat cat si cand poate). Stomacul imi era plin de la masa de seara, eram cam obosita ….

Am sa revin cu relatari despre ceea ce a fost de fapt prima zi nemteasca. Pana atunci … fredibitinzid! Paaa!

Comments (7) »