Archive for povesti

Din tara lui Mos Craciun

Nu cred ca exista pe lumea asta copil care sa creada ca Mos Craciun face toata treaba aia multa pe care o are de facut de unul singur! Sau poate cred totusi asta copiii foarte mici si aceia care au stofa de mari directori. La mijloc, intre cei prea mici si cei mari, se stie ca Mosul are ajutoare.

Putini insa realizeaza cat de multe sunt acestea. Acolo, in tara lui Mos Craciun, este o mica lume. O societate in adevaratul sens al cuvantului, organizata strasnic pe departamente in care totul functioneaza grozav.

Departamentul de zane-spiriduse numaratoare tine socoteala fiecarui copilas nou aparut, si tot el este responsabil de incadrarea fiecarui copil in categoria de varsta potrivita.

Zanele-spiriduse-postase au grija de scrisorile primite de la copii. Ele trebuie sa citeasca fiecare scrisoare si sa noteze cu grija intr-un catastif enorm dorintele fiecaruia. Din cand in cand catastiful este luat de catre zanele-spiriduse-organizatoare, care studiaza atent cerintele si se ocupa de comandarea jucariilor si apoi de ambalarea lor.

Dupa ce toate jucariile sunt ambalate intervin spiridusii. Ei iau cu grija fiecare pachet si il aseaza in niste incaperi de unde le vor lua din nou in ajunul Craciunului. Ati vazut vreodata vreo incapere din asta? Nu, fireste … ce intrebari pun si eu … Nu aveati cum sa vedeti vreuna decat daca in trecut ati fost spiridus sau spiridusa si acum ati cerut transferul in lumea oamenilor. Dar chiar si asa e greu de crezut ca v-ati aminti incaperile. Stiti, cand se face cate un transfer in lumea oamenilor cel care isi schimba viata trebuie sa bea o potiune fermecata care il face sa uite anumite detalii. Pentru ca lumea lui Mos Craciun trebuie sa fie cunoscuta oamenilor numai prin imaginatie. In felul asta fiecare poate trai un pic intr-o lume altfel decat a lui. Demult – numai cartile de istorie a tarii lui Mos Craciun mai tin minte cand – a existat o vreme  in care tara lui Mos Craciun se schimba in functie de imaginatia oamenilor, mai ales a copiilor. Insa devenise din ce in ce mai greu ca spiridusele si spiridusii sa mai gaseasca ceva in atatea schimbari, asa ca au angajat un architect care a facut lucrurile sa fie stabile. La urma urmei asta nu a facut rau nimanui, pentru ca s-au facut cercetari care au demonstrat ca imaginatia copiilor nu se stirbise deloc in urma procesului.

Dar am divagat …. Vroiam sa va povestesc despre incaperile in care sunt tinute jucariile pana in ajunul Craciunului. Sunt foarte mari camerele astea si au pe fiecare perete harti, pentru ca pachetele cu jucarii sa fie asezate pe zone geografice. Se mai intampla si incurcaturi, cum a fost atunci cand pachetul unei fetite care isi dorea o sanie noua a fost asezat din greseala in incaperea celor care traiau la Ecuator. Aici intervin spiridusii-verificatori, care au grija ca aceste inevitabile greseli sa fie corectate in timp util. Va dati seama ce greu ar fi pentru Mos Craciun sa ajunga cu impartitul cadourilor in zona Ecuatorului si sa descopere ca trebuie sa se intoarca? Cum ar mai avea el timp sa imparta cadourile tuturor? Asa ca treaba spiridusilor-verificatori este foarte importanta, pentru ca in colaborare cu fusul orar reuseste sa il faca pe Mos a ajunga la toata lumea.

Bine, adevarul e ca treaba fiecarui department este esentiala. Nu exista niciun spiridus care sa fie considerat mai putin important, si asta e un lucru bun. Spiridusii si zanele-spiriduse sunt teribil de simpatici, insa tin neaparat sa fie importanti.

Leave a comment »

Piese de puzzle colorate pe planete ale (ne)obisnuintei

Poveste de „hai, ca ma ierti!” dedicata in exclusivitate Stimabilei Gemene de 18 Iunie

A fost odata ca niciodata …

Dar de ce „ca niciodata”? Mi se pare cam fixist , asa, „niciodata” asta. Adica are pretentii de unicitate, si … daca pana si eu am invatat sa nu ma mai pretind unica …. Si eu pot fi, la o adica, al naibii de incapatanata!

Revenim.

A fost odata cum poate s-a mai intamplat si in alte dati o fetita draguta de tot care era mare amatoare de piese de puzzle. Avea o intreaga colectie de piese de diverse forme si marimi pe care le ordona atenta in fel si chip.

Pana aici nimic neobisnuit, ati putea spune. Si nici nu am de ce sa va contrazic. Chestia cu „neobisnuitul” mi se pare ca face parte din gasca lui „niciodata”, si parca nu am chef de ne-uri. Nici fetita din povestea noastra nu se topea dupa ele. Pe planeta pe care locuia ea nu setase nimeni obisnuinte, si ei ii placeau lucrurile exact asa.

Piesele de puzzle despre care povestesc aici erau si ele deosebit de dragute. Se zvonea pe celelalte planete ca asa combinatie de culori mai rar se putea gasi, iar fetita pufnea in ras de cate ori auzea una ca asta. Incepea sa clipeasca des, isi flutura cocheta genele si spunea „Normal!” pe un ton jucaus si cu obrajii usor imbujorati. Apoi se gandea la un alt criteriu dupa care sa aranjeze piesele.

Din cand in cand cineva o intreba de ce nu le aranjeaza pur si simplu dupa imaginile pe care le compun, si gata! Ar fi fost, zicea cineva-ul, simplulogicsifiresc. „Hm”, ii raspundea ea cu o mica incruntare (tot dragalasa, bineinteles). „Firescul pe planeta mea are alt sens. Daca nu te afecteaza mai bine lasa-mi-l asa.” Si cineva-ul i-l lasa.

Una din placerile fetitei era sa stea de vorba cu prietena ei, care locuia pe planeta invecinata. Era si ea pasionata de puzzle, numai ca piesele ei erau pe ici pe colo diferite. Asa ca din cand in cand purcedeau la lungi conversatii despre culori si forme si aranjamente si asorte-uri, si timpul atunci trecea tare repede.

Acum … va asteptati ca povestea mea sa aiba vreo intriga? Vreo tensiune care sa se rezolve intr-un fel sau altul la final? Ei, va inselati. Va spun eu, pot exista povesti si fara din astea. Exista niste trucuri care fac cuvintele sa se transforme in asemenea povesti si sa ramana legate in felul asta. Se numesc culori,  forme, aranjamente si asorte-uri.

Povesti din astea nu au decat „va urma”.

Leave a comment »

Dragonul de gheata (3)

Ea remase un pic pe ganduri, descumpanita. Intr-un fel il intelegea pe dragon, doar ea isi lasase inima neprotejata de cateva ori si fusese dureros. Nu fusese distrusa insa , si in plus credea cu tarie ca o inima prea bine protejata tine afara nu numai durerea, ci si frumosul.

“Bine, dar…..” ingaima ea, “dar nu te simti niciodata singur? Incomplet?”

“A, nu! Nici vorba! Nu am nevoie de nimeni altcineva in afara de mine ca sa ma simt complet. Singur….poate ma simt uneori, insa nu atat cat sa conteze.”

“Si atunci de ce esti aici? De ce asa aproape de oameni? Padurea asta este imensa, sunt o gramada de locuri necalcate de picior de om! Si apoi …… de ce nu te ascunzi cand auzi voci, in loc sa te arati ? Nu cumva pe undeva te minti un pic?”

“Nici vorba” fornai pe nari dragonul, usor infuriat. “Nu am zis ca nu imi plac oamenii, am zis ca nu vreau sa imi fie atinsa inima. E al naibii de diferit, chiar nu vezi?”

“Sigur ca vad, cum sa nu vad? Iti plac oamenii atat timp cat nu-ti ating inima. Nu-I bai, o sa incerc sa nu o ating.”

“Perfect. Pentru ca si eu ma voi asigura ca nu o vei face.”

Odata granitele stabilite cei doi se imprietenira. Fata era indragostita de el insa incerca sa nu i-o arate. Ce rost avea? El nu era decat un dragon care scuipa gheata. Ce conta pana la urma cu ce arunca, apa inghetata sau foc, ca alti dragoni?  Rezultatul era acelasi, si anume izgonirea oamenilor, ranirea lor. Asa ca ea se straduia sa nu uite lucrul asta , desi nu mereu ii reusea. Era totusi om, nu dragon. In plus, atunci cand nu reusea si atmosfera intre ei devenea mai calda, mai apropiata, dragonul lua seama imediat si incepea sa loveasca in copaci cu coada. Iar ei ii sublinia fel si fel de defecte, mai mici sau mai mari, mai importante sau complet inofensive, numai ca sa o tina la distanta. Si de cele mai multe ori fata se scurtura de apasarea pe care o simtea dupa episoade din astea si redevenea ea, ramanand aproape de dragon in felul in care el ii permitea apropierea.

 Intr-o zi insa fata resimti mai neplacut decat alte dati aceste intamplari. Necajita, infuriata, poate si putin jignita se duse la dragon si ii striga:

“De ce esti asa de convins ca ti-as face rau? De ce tii neaparat sa scoti in evidenta orice denivelare a mea, catusi de mica? De ce crezi ca daca mi-ai arata un pic de caldura te-as distruge? Cat de rea ma crezi? Cat de nepotrivita? Nu ai oboist sa dai atata cu coada in copaci? Ai sa distrugi toata padurea la un moment dat, ce ai sa te faci atunci?”

“Cat de nepotrivita??? CAT??? Foarte! Complet! Si stii de ce? Pentru ca tu esti om iar eu sunt dragon! Pentru ca felul tau de a fi nu se potriveste in lumea mea! Pentru ca orice mi-ai da, oricat, nu mi-ar fi destul de bun!” raspunse dragonul furios de tot.

Si cand se intoarse coada lui lovi doi copaci in acelasi timp, si ei se prabusira cu un zgomot dureros de crengi rupte. Dar asta nu potoli catusi de putin furia dragonului, care incepu sa strige cuvinte de neinteles.  Si cuvintele se transformara in suier rece, din ce in ce mai rece, pana ce falcile dragonului incepura sa arunce suvoaie de gheata. Din ce in ce mai dense, suvoaiele se transformau in spirale de gheata pe masura ce dragonul se invartea in jurul cozii sale distrugatoare.

Si apoi se facu liniste. Fata prinse curaj sa iasa de dupa piatra care pana atunci o ascunsese, si privelistea care i se ivi in fata ochilor o ingrozi. Dragonul suflase atata gheata incat se prinsese singur in propria capcana. Si capcana se dovedise fatala chiar si pentru el. Apropiindu-se cu grija, fata atinse cu mana locul in care ar fi trebuit sa se afle inima dragonului. Lacrimile ii curgeau suvoaie, de durere, de furie, de neputiinta.

“Si toate astea numai pentru ca ii era frica sa nu-l distrug! Si pana la urma…. tocmai frica asta a fost cea care l-a distrus!”.

Hotarata sa nu mai priveasca in urma fata pleca incetisor catre casa.  Stia  fara urma de tagada ca nu va trece niciodata peste durerea pierderii lui, si ca si inima EI era prinsa acolo, in capcana aia de gheata.

Leave a comment »

Dragonul de gheata (2)

Odata ce primele case ale satului incepura sa se zareasca dragonul lasa lemnele la pamant.

“Aici va trebui sa ma opresc” le spuse el tinerelor. “Orice pas dincolo de limita asta ar insemna pentru mine un risc, si tin totusi la solzii mei”.

Multumindu-i pentru ajutor fetele se indepartara chicotind. Mai vorbira despre el cand se intalnira a doua zi, apoi inca o zi … apoi il cam uitara. Ea insa nu se putea gandi la altcineva. Simtea ca zilele ii curg fara niciun sens si devenise apatica, ursuza chiar.

Intr-o dimineata se trezi hotarata: se va duce din nou in padure, sa-l vada. La urma urmei poate nici nu era asa grozav, poate doar intamplarea aia fusese asa surprinzatoare incat o facuse sa-l vada altfel decat era el de fapt.  Asa ca porni la drum.

Pe la jumatatea drumului padurea incepu sa-i para si mai sinistra, si gandul care o manase afara din casa i se paru dintr-o data absurd. Atat de absurd incat incepu sa se intrebe daca nu ar fi mai bine sa se intoarca. Si chiar incerca sa o faca, insa botina ii aluneca pe zapada inghetata si ea se rostogoli langa un copac.

“Sa te rostogolesti asa pe gheata poate fi amuzant, insa ti-as recomanda ca data viitoare cand faci asta sa ai pe cineva langa tine. Nu de alta, dar nu poti sti niciodata cum iti iese aterizarea” auzi ea o voce care facu inima sa-i tresalte.

“Pai… Am vrut intai sa exersez o vreme. Sa imi iasa perfect atunci cand am spectatori. Daca as fi stiut ca esti aici cadeam mai cu gratie. Imi cer scuze, am crezut ca sunt singura.” raspunse ea zambindu-i.

“Ha ha! Femeile si orgoliul lor! Daca iti face bine, atunci afla ca eu consider ca ai fost suficient de gratioasa. Ia sa vedem, ridicarea de la pamant cum iti iese?” si ii intinse bratul ca sa o ajute.

Fata ii apuca bratul, se ridica si ii multumi cu un zambet frumos. Prinsese curaj, asa ca ii spuse:

“Stii……… adevarul este ca am venit special ca sa te gasesc pe tine. Mi-a placut cum ne-ai povestit cand te-am cunoscut si as fi vrut sa mai stam de vorba.”

Incruntandu-se usor dragonul ii raspunse:

“S-ar putea ca povestea de acum sa nu iti placa la fel de tare. Vezi tu, eu nu sunt asa placut cum poate ti-am parut a fi. Nu uita ca scuip gheata, si fac asta oricat mi-as dori sa fie altcumva.”

“Adica …….. vrei sa spui ca nu este alegerea ta cand si daca scuipi gheata”? intreba fata cu uimire.

“Uneori este, dar alteori nu. Alteori este ceva inauntrul meu care ma face sa ma simt nesigur, sau amenintat, si atunci suvoiul de gheata tasneste fara sa am cum sa-l controlez.”

“A, pai in cazul asta sunt in siguranta! Cum as putea eu sa fiu o amenintare pentru tine?”

“Vezi tu….. Am sa-ti spun un secret. Orice dragon are sub platosa lui de solzi o inima . Cine ajunge la inima unui dragon il poate supune pe veci, iar noua dragonilor ne este teama de asta. Si atunci ne aparam cu puterea focului, sau in cazul meu a ghetii.”

“Dar ….de ce as vrea sa te supun? Nu putem relationa decat din perpectiva supus-conducator?” intreba ea ironica.

“Poate pe tine te amuza. Insa dragonii asa sunt crescuti. Asa suntem invatati de mici, sa ne ferim inima. Suntem invatati ca daca inima ne este atinsa noi putem fi distrusi. “

Comments (3) »

Dragonul de gheata (1)

Traia odata, intr-o tara nici mai indepartata nici mai apropiata decat altele, o fata draguta si cuminte si destul de nechibzuita cat sa se fi indragostit de un dragon.

Dragonul asta era altfel decat ceilalti dragoni care s-au lasat cunoscuti de oameni in diverse ocazii prin faptul ca in loc sa scuipe foc el sufla gheata. Fata il cunoscuse intr-o iarna, cand plecase prin padure impreuna cu alte fete de varsta ei sa adune lemne pentru foc. Erau multe si cu toate astea le era urat. Padurea arata sinistru , era intuneric, si atunci ele isi faceau curaj vorbind tare si razand prosteste.  Dragonul auzise larma si iesise sa vada ce se intampla, si la vederea lui fetele incremenira de spaima. Numai ca el nu facea rau oamenilor decat daca nu-l lasau in pace, si chiar si atunci prefera sa negocieze intai o vreme. Sa raneasca pe cate unul sau altul pur si simplu nu era genul lui. Spaima fetelelor l-a agasat (nu suporta sa fie comparat cu ceilalti dragoni, cei scuipatori de foc si ranitori de oameni numai asa, pentru ca se nimerise ca ei sa fie mai puternici ), asa ca li s-a adresat pe cel mai prietenos ton de care era el capabil.

“Imi dau seama ca sunteti speriate ca naiba acum”, grai dragonul, “si cred ca singura chestie care v-ar putea linisti ar fi un cliseu. Asa ca iata-l: NU VA FIE TEAMA, NU AM DE GAND SA VA RANESC”. Si le zambi.

Fetele au trecut imediat de la spaima la uimire fara margini. Singura care s-a dezmeticit repede a fost ea.

“Esti, care va sa zica, un dragon atipic!” spuse ea privindu-l cu curaj in ochi.

“Ma tem ca da, stimata domnisoara”

“Te temi ca da? O, falsa modestie……”

“Deloc, nu e vorba deloc despre asa ceva. Insa, crede-ma te rog, sa fii asa de afurisit de altfel nu e totdeauna o binecuvantare. Dar haideti, o sa inghetati aici. Lasati-ma sa va ajut sa duceti lemnele alea . La urma urmei, oricat de atipic as fi, sunt totusi mai puternic decat voi”.

Si apucand lemnele cu usurinta dragoneasca le lasa pe fete sa o ia inainte, urmandu-le cu pasi mici si atenti. Pe drum le-a povestit ca prefera sa se tina departe de ceilalti dragoni pentru ca erau zgomotosi, pusi pe rele si pe parjolit. Si nu se putea spune ca nu a incercat sa se apropie de ei. Ba chiar avusese o perioada in care dorinta de a avea prieteni de aceeasi specie fusese atat de mare incat plecase cu ei la pradat. Insa in toiul unei luari de ostatice pe care urmau sa le schimbe pe aurul satenilor s-a constatat ca in loc sa amplifice focul scuipat de ceilalti el il stinsese scuipand gheata. Ostaticele scapasera si dragonii nu il iertasera nici in ziua de azi. Si asta nu neaparat pentru faza cu gheata, cat pentru ca el nu aratase nici cea mai mica urma de regret in toata intamplarea. Din contra, dintr-o data incepuse sa le tina “prelegeri” despre inutilitatea actiunii lor, despre faptul ca oricum nu aveau ce face cu aurul, despre frica provocata fara rost tinerelor alora. Le spusese ca purtarea lor nu le face cinste, si incercase sa ii determine sa renunte la acest gen de activitati. Asa ca ei il condamnasera la singuratate, iar el please cu singurul regret de a nu-i fi convins.

Pe masura ce el povestea fetei ii parea din ce in ce mai rau ca satul este atat de aproape. Si-ar fi dorit ca drumul ala sa dureze o vesnicie. Dragonul povestea asa firesc lucruri neplacute incat te facea sa-l privesti cu alti ochi.

Leave a comment »

Poveste de toamna cu calorifere

DEDICATIE SPECIALA PENTRU BUNUL MEU DAN

Era o dupa-amiaza linistita in acel colt de Paradis. Oamenii erau plecati care incotro, bebelina dormea linistita, in casa nu se auzea niciun zgomot.

In locul lui de langa perete caloriferul se plictisea teribil. „Ma plictisesc de moarte, dar zau ca nu as avea chef sa muncesc deloc…. Ar fi grozav daca as putea sa ma fac mic si sa ma ascund dupa noptiera, sa nu ma vada maitre de la maison cand se intoarce!” (caloriferul din intamplarea noastra traise aproape toata viata lui langa acesti oameni si invatase de la ei limbi straine si exprimari ingrijite). Isi arunca absent un ochi pe fereastra si vazand casa de langa isi aminti ca prietenul lui, care locuia acolo, il invitase sa vada impreuna un film. „De ce nu, si asa nu am altceva mai bun de facut azi. Pacat ca e o zi asa frumoasa,  pentru ca nu putem manca floricele de porumb.” Chicoti amindindu-si micile explozii infloritoare pe care le faceau boabele de porumb cand se apropia mult de ele in zilele cu adevarat friguroase, apuca neatent o punga de napolitane cu ciocolata si iesi.

Traversa cu grija aleea, ocoli piscina (avea fobie de apa) si intra in casa prietenului sau pe usa din spate.

„Ce bine ca ai adus ceva cu ciocolata! Ar fi fost bune si niste floricele de porumb, dar …”

„Dar nu e destulde  frig afara, da, stiu” completa caloriferul nostru zambind „Ce film vedem ?”

Era despre o mica gasca de calorifere care se saturasera de munca. On/off, on/off, on/off toata ziua! Aproape ca nu apucau sa se odihneasca deloc. Asa ca se decisesera sa plece intr-un tinut in care era mereu cald si care i-ar fi scapat de on/off pentru totdeauna. S-au strecurat afara din casele lor intr-o dimineata dupa ce stapanii lor au plecat pe la birouri, s-au urcat pe furis intr-un camion si dusi au fost! Dupa un drum lung si obositor si dupa cateva schimbari de camioane au ajuns in sfarsit, prafuiti, intr-un mic orasel in care era asa de cald incat pamantul de sub rotile lor aproape ca frigea. „Aici e de noi! Am ajuns pe Taramul Vesncei Fericiri!” spuse unul din ei cu incantare. A urmat o perioada de dolce far niente. Caloriferele nu faceau altceva decat sa zaca in soare si sa isi atraga unul altuia atentia asupra faptului ca iata, nu faceau ABSOLUT NIMIC.  Dupa o vreme insa vopseaua de pe ele a inceput sa se cojeasca , s-au umplut de praf si au inceput sa si rugineasca pe ici pe colo.Traind intr-o tara in care era foarte cald oamenii de acolo le ignorau, asa ca nu s-a gasit nimeni care sa le curete. Din Fericirea Vesnica pe care o intuiau au picat in Depresia la care nu se asteptasera deloc. Dupa un scurt sfat au decis ca e cazul sa se intoarca acasa, mai ales ca unul din ele era si cam ciobit. Niste baieti il folosisera pe post de poarta la un joc cu o minge mare si grea. Si iata cum caloriferele au pornit din nou la schimbat de camioane pana au ajuns inapoi acasa. Stapanii lor s-au mirat ca le-au regasit in locuri in care erau convinsi ca au cautat de cateva ori, si-au jurat sa izoleze mai bine locuintele („iti dai seama ce umezeala?? iata cum a ruginit!”) si viata a reintrat pe fagasul cunoscut.

Dupa ce filmul se termina caloriferul si prietenul lui au oftat scurt. Apoi s-au despartit. Se facea seara si urmau sa aiba de lucru.

Caloriferul nostru s-a strecurat cu grija inapoi pe langa piscina, pe alee si apoi in camera din care plecase.

„Cum …?!?! Am intrat de vreo patru ori in camera asta!” se auzi o remarca deznadajduita. Intrebandu-se daca nu cumva are Alzheimer, le maitre de la maison (caci a lui fusese exclamatia) apasa  butonul on/off.

Bagat in priza caloriferul isi incepuse seara de munca.

Comments (5) »

Masina surprinzatoare

A fost odata ca niciodata , ca daca n-ar fi fost (daca n-ar fi fost, ok? Nu daca n-ar fi! De multa vreme ma enerveaza neconcordanta asta a timpurilor. Dar …. Ioana, nu divaga!) nu s-ar fi povestit (sic!), o masina cum nu se mai vazuse pana atunci si nici nu s-a mai vazut de atunci inainte.

Masina asta era fermecata. Putea sa sara peste obstacole (borduri, garduri din orice material, placi de beton, temeri si prejudecati, ce sa mai, ORICE)  cu un minim de efort din partea soferului. Putea sa isi regleze temperatura in interior in functie de cea exterioara si in functie si de starea de spirit a calatorilor, pe care pur si simplu O GHICEA.  Putea sa se aseze brusc in pozitie verticala si sa decoleze  mai mai bine decat o racheta (pentru ca se stie ca rachetele ajung foarte repede foarte sus, si calatorii obisnuiti nu au chef mereu de excursii spatiale si intergalactice. Asa ca masina decola numai pana la o inaltime decenta, care ii asigura plutirea linistita).

De ce povestesc despre masina asta?

Pentru ca intr-o minunata zi de toamna a decolat si i-a dus pe calatorii din ea toooocmai la unul din Polii pamantului (nu se stie daca la cel Nord sau cel Sud. S-ar putea sa fi fost Sud insa nu au existat destule dovezi in directia asta, asa incat problema a ramas neelucidata) ! Si nu i-a dus intr-o zona asa, la intamplare, a Polului respectiv, nu! A ales pentru ei o zona care pentru oamenii de rand nu este  accesibila , si nici macar cunoscuta. Undeva, in mijlocul gheturilor si zapezilor de la Pol, masina a gasit pentru ei un loc cu copaci infloriti, foarte verde, flori parfumate si multicolore si pasari ciripitoare.

Si nici pana in ziua de azi nu s-a mai auzit nimic despre ei. Oare s-or mai intorce?

Comments (6) »