Heavy metal roz

Atat de tare m-au amuzat istoriile lui Blo incat mi-a venit pofta sa mai racontez si eu de-ale Biancai. Macar ca sa le mai citesc eu ocazional cand intru pe-aici.

In week-end i-am luat Biancai un inel cu pietricica neagra pictata cu o floare. E inel de rockerita! i-am zis eu mandra. Dupa care am continuat in stilul meu intelept despre care stim cu toii ca ma caracterizeaza: Moah, si sa vezi ce fain ar fi sa iti fac si unghiile negre, si sa iti cumpar si haine din astea potrivite (eram intr-un magazin de asa ceva, deh……). S-a amuzat ea un pic la ideea asta , s-a  uitat la bratarile alea cu tinte de tot soiul, la bandane, la toate minunile de accesorii….am plecat acasa.

Ieri am sunat-o din autobuz, sa mai stam la o palavra.

Auzi mami? zice ea. Dar buzele pot sa mi le fac neghre?

Aoleu, nu! icnesc eu.

De ce nu? intreaba ea pe ton firesc.

Pentru ca sunt o oroare! Unghii negre ok, dar buze…….e ingrozitor!

Hm, ok! Dahr atunci vhreau haine neghre. Si pahrul vhreau sa mi-l vopsesc in ………RHOOOZZZZZ, si sa imi stea asa, in sus!

Yeap, that’s my heavy metal girl!!

Leave a comment »

Exercitiu de indemanare

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi …stiti voi…. A fost odata, zic, un ceas desteptator foarte intristat de soarta lui predestinata.

Provenea dintr-o familie buna de ceasuri desteptatoare care servisera la viata lor persoane foarte importante . Bunica lui dinspre tata lucra pentru o printesa (e drept ca in dizgratie, dar sangele albastru apa nu se face ), varul lui primar lucra pentru un director de corporatie, unchiul lui lucra la banca iar tatal lui trezea de-a dreptul un ministru! Cel mai neinsemnat post era cel al unui var dinspre mama, care lucra ca simplu functionar intr-o multinationala , dar si lui tocmai i se revelasera frumoase perspectice de avansare. Numai personajul nostru nu lucra niciunde si, mai rau decat atat , nici nu isi dorea sa o faca!

Adevarul adevarat este ca pur si simplu detesta sa dea trezirea. I se parea o adevarata meschinarie sa tulbure somnul exact atunci cand e mai dulce, sa strice visele frumoase despre care auzise ca apar uneori dimineata.  Parintii lui au avut rabdare atat cat au putut, dar cand au vazut ca amicul nostru nu are de gand sa urmeze frumoasa linie profesionala trasata de familie au inceput sa se ingrijoreze. Au facut cu el exercitii, i-au zugravit viata de destaptator in cele mai placute tonuri de gri de care erau ei in stare, ba au recurs chiar si la amenintari! In zadar insa, personajul nostru nu accepta niciun post din cate i se oferisera.

Suparat de asa o viata si satul sa-si mai vada rudele ingrijorate din cauza lui ceasul nostru a decis sa plece de-acasa si sa se descurce singur . Degeaba i-au explicat parintii lui ca lumea e mai complicata decat pare si ca daca nu e atent la cele 12 ore si ceva mai multe minute ii va fi foarte greu sa razbeasca , el a ramas ferm in hotararea lui , si-a luat toate economiile pe care le facuse si a plecat.

S-a angajat pentru o vreme la o cafenea, si acolo pareau sa fie lucrurile mai relaxate. Statea seara pana tarziu bucurandu-se de discutiile faine dintre clientii cafenelei, insa nu i-a mers bine pentru prea mult timp. Seful lui il punea sa sune mai devreme decat s-ar fi asteptat el, indiferent de ora culcarii. Trebuiau treziti lucratorii cafenelei , care la auzul suneriei lui sareau din pat mormaind si se indreaptau catre bucatarie ca sa spele vasele ramase de cu seara. Iar amicul nostru detesta, printre altele, si sa fie bombanit. Mai ales pentru ceva ce nu facea deloc cu convingere.Asa ca si-a luat ramas bun si a plecat.

A mai incercat diverse slujbe dar in nicio parte nu-si gasea locul. Intr-o zi, pe cand se plimba necajit si cu limbile in vant pe malul unui rau, s-a impiedicat de o pensula si s-a rostogolit cat era el de rotund. Sau poate tocmai de aia. S-a oprit din tumba rusinoasa langa o glezna delicata inconjurata de o bareta subtire de pantof. Era glezna stapanei pensulei, care se simtea cumplit pentru neplacutul accident pe care il oarecum provocase. L-a ridicat pe amicul nostru plimbaret si l-a privint lung , zambindu-i.

„Ei, dar stii ca esti interesant?” a exclamat ea cu o voce surprinzator de copilareasca. „De mult nu am mai vazut un ceas desteptator asa ca tine, lumea prefera acum alarmele telefoanelor mobile! Am sa te iau acasa  daca vrei , insa am o singura conditie de pus: niciodata, dar ABSOLUT niciodata sa nu indraznesti sa suni! Eu nu am ora anume de trezit si nici program de urmat. Poti fii ceasul meu numai asa, ca sa nu par chiar complet de pe alta lume”.

Ceasul din povestea noastra a crezut atunci ca viseaza. Sau ca in rostogolorea lui s-a lovit rau la cap si acum halucineaza. Insa tanara pictorita l-a dus acasa, l-a curatat si l-a asezat la loc de cinste pe un dulap, langa o rasnita de cafea care nu functiona si un patefon fara ac.

Si de atunci a inceput pentru el viata. Se trezea si adormea cand avea chef, vedea cele mai frumoase picturi si era martor la niste discutii intre stapana lui si prietenii ei pictori care i-au adus in curand foarte multe cunostiinte despre arta. In curand stapana lui s-a casatorit cu unul din pictori, iar ceasul a devenit jucarie pentru vreo doi copilasi care l-au colorat cu uleiurile parintilor ca niste adevarati viitori pictori ceea ce dealtfel si erau.

Dupa atatea framantari si cautari prietenul nostru era fericit.

 

 

Comments (5) »

Gata, m-ati prins!

Si oricum as fi recunoscut si eu, daca nu cumva am mai facut-o deja.

Imi place sa fiu rasfatata,  ador sentimentul de copil colorat pe care il am cu astfel de ocazii. Ce ….. neobisnuit, nu ? 🙂

Ieri stateam cumintica si imi luam pranzul in cafeteria multinationala cand mi s-a intamplat un foarte simpatic schimb de SMS-uri cu subiect central de sezon. Rosu, aromat si fructat. Si intr-unul din SMS-uri eram intrebata daca nu cobor 4 etaje corporatiste pentru niste capsuni , „acum-acum”.

Nu-i dragut? Si, culmea coinicidentei , Daniela era imbracata in fix aceleasi culori ca si mine . Asortate amandoua cu capsunile care, by the way, au fost delicioase 😛

 

Comments (2) »

Picaturi profundamente superficiale

  • Desi week-end-ul viitor incepe ultima mea sesiune de examene din viata de student haretist eu inca nu stiu astazi, vineri, deci cu o saptamana inainte, care este programarea examenelor.  Nu e ca si cum nu as fi citit nimic pana acum, fireste ca am citit, insa na …..Iar persoanelor care eventual ar avea de gand sa imi spuna ca trebuie sa stapanesti foarte bine toata materia inainte de sesiune  tin sa le spun ca ipocrizia este una din insusirile care ma scot din minti cel mai repede. 😀
  • De cele mai multe ori cand ma tund nu prea remarca nimeni (da, stiu, pentru ca mereu imi tund doar cativa centimetri din par ), ceea ce este o mica impunsatura la adresa orgoliului meu dar pentru care am gasit rezolvare.  Dupa ce ies de la salon trimit colegelor cate un SMS in care anunt ca m-am tuns, ca sa stie ce sa faca a doua zi. Rezultatul? Succes total! Dragele de ele , uite (si) de asta le iubesc  🙂
  • Primesc din cand in cand e-mail-uri care contin la sfarsit o intreaga teorie cum ca frate, asta e un e-mail confidential, daca nu trebuia sa fii tu destinatarul sterge-l , nu fii naspa.Faza e ca anuntul cu pricina este la sfarsit, dupa semnatura expeditorului, adica dupa ce am citit, la o adica, minunatul continut confidential.  Relevanta pastrarii sau nu a mesajului in aceste conditii mi se pare oarecum redusa….
  • Astazi sunt intrucatva en dormant (asa se ortografiaza? ), ocazie cu care constat din nou cat ma storc de energie anumite situatii idioate in care ajung din propria mea neatentie sau naivitate. How’s  THAT for scenariu de viata ??? Bad, that’s how it is…..

Leave a comment »

Des deux livres

Cum se numeste o persoana care isi cumpara de la librarie o carte pe care deja a citit-o?

Raspuns: se numeste Ioana.

Cartea pe care am cumparat-o gata citita este a lui Rusdie (cum altfel?!?), „Versetele Satanice”. Inspre usoara ameliorare a situatiei pot mentiona ca mi-am cumparat si „Luka si Focul Vietii” ( tot a lui cum altfel?!!? ) , necitita inca. Ufff…..

……si astfel m-a mai lasat migrena care ma chinuia de vreo ora. Super, nu?

Leave a comment »

Cumva

Imi place sa-mi fac ordine in sifonier.

Dar nu orice fel de ordine, ci ordinea aceea care se intampla o data pe an, atunci cand vine vara. Cand dispar camasile cu maneca lunga, odiosii pantaloni lungi , seriosi si corporatisti (chiar, sezonul asta nu i-am imbracat deloc! Saracii ….) si fustele plus rochiile cam groase. Ador sa fac din toate astea pachete bine stranse pe care le cocot (ma rog….nu direct, ci prin reprezentantul mai inalt si mai organizat din punct de vedere spatial) in locul adorabilelor haine subtiri si vaporos varatice.

Si ma gandeam cum ma simt eu un mic zeu atotputernic atunci cand le asez in sifonier in functie de felul in care le valorizez sau…dimpotriva. Probabil ca slaba mea capacitate de a scutura oameni si situatii care nu-mi plac (si care ma mai si dor ocazional, ca asa sunt eu, naiva )se compenseaza cumva prin felul in care imi investesc hainele cu mai multa sau mai putina atentie. Si asa se intampla ca din cauza ca m-a deranjat vreo anumita atitudine a cine stie cui vreo rochita ajunge pedepsita intr-un colt de sifonier, inghesuita intr-un spatiu care numai aparent este generos.

Ieri insa a fost o zi suficient de urata, cu frustrari si dezamagiri din varii directii, cat sa decid sa iau altfel de atitudine. Nu mai las iritarile sa se adune pana dau pe-afara, nu mai sunt dispusa sa intind intelegerea si bunavointa pana ajung sa ma acopere. Ieri-ea de ieri mi-a generat o pasa gen no more mr. niceguy in varianta feminina. Nu stiu daca si cat va tine, deocamdata insa este acolo.

Si ma face sa realizez ca trebuie sa cumpar mai multe umerase.

Comments (4) »

Colturi de hartie

Undeva, inlauntrul sufletului ei si in acelasi timp si in afara, povesti zaceau nescrise . Si urlau din cand in cand neputiincioase, si cate una mai rasarita o strabatea din cap pana in picioare, innebunind-o cu freamatul ei nespus, zbatandu-se sa fie auzita. Si tot fosnetul asta ii dadea si ei o stare de neputiinta, si era de parca ar fi luptat impotriva propriilor ei povesti, de parca s-ar fi straduit sa inabuse tocmai aerul de care stia ca nu se putea lipsi. “La ce bun?” se intreba sufocandu-se.

Comments (9) »