Ioana scrie

Una bucata este molatec-adormita, aparent pierduta in vise colorate si copilaresc magice cu domnite, cavaleri si dragoni care invariabil sfarsesc prin a fi imblanziti.

Alta bucata este a realitatii cotidiene , in care stimuli ca galagia claxoanelor , scrasnetul de roti si murmurul cuvintelor provenite din prea multe piepturi nici nu mai sunt perceputi.

Mai e si o bucata in vacanta, cu ochii mijiti de la soare si plamanii umpluti cu nesat cu aer marin. Bucata aste e cea care de regula este in alta parte decat celelalte indiferent unde ar fi ele.

Si daca nu uitam partea care filosofeaza (pe alocuri chiar destul de  profund) si care cauta sensuri ascunse chiar si cand nu e cazul avem imaginea destul de clara  a desertului  meu preferat  in toate anotimpurile: Ioana split.

am gasit-o aici.

Si totusi, cumva trebuie sa revin la atunci.

Era mai bine. Eram mai vesela, mai calda, mai putin apasata si apasatoare, scriam povesti si ma bucuram de o gramada de nimicuri. Si era mai bine, pentru ca din veselia mea se alimentau si altii, si macar la nivel mic simteam ca fac ceva bun. Coloram.

Acum zambesc doar pe jumatate, la suprafata. Povesti nu-mi mai reusesc, sau atunci cand imi sunt de cele mai multe ori rautacioase. Sunt, vai Doamne, un pic mai inteleapta. Ce bafta pe mine! Cred ca ma mai vaicaream eu pe-aici pe undeva de treaba asta.

Cand stiam sa colorez ma simteam o mica zana a povestilor, si zambetele celorlalti erau pentru mine o rasplata minunata. Am eu pe undeva naiva convingere ca daca am putea toti (sau cat mai multi) sa zambim sincer lumea asta ar fi mai frumoasa. Ca energia zambetelor alora , chiar daca superficiale si prostesti dupa unele pareri, s-ar aduna undeva si ar face lucrurile sa fie mai frumoase pe bune. Poate o sa scriu o poveste despre asta, desi ideea a mai fost spusa prin diverse locuri de diversi altii mai talentati decat mine. Insa daca o poveste spusa poate sa influenteze sau nu pe cititorii ei, una nespusa cu siguranta nu face bine nimanui.

M-as urca la volan , ca si asa descopar pe zi ce trece cat de mult imi place, si as pleca . Undeva, acolo, unde sa fie atunci.

-Documente, proceduri, reguli, hartii, dosare, facturi, 19 sau 24? 19 si 24, alte hartii, alte documente, alte proceduri, induction, inca un induction, induction pe documente si proceduri….

-Cu 19? Sau cu 24?

-Cu 19 si cu 24. Si cu tampenii inutile, cu reguli care sa ne inabuse adevaratele priceperi , care sa ne faca sa uitam ca traim urat, ca traim mintind, ca traim? cu stress, cu alte reguli, cu frici, cu oameni acriti care nu stiu sa se bucure, cu vesnice ploi, cu plictis…..

-Cu stress sau cu plictis?

-Cu stress si cu plictis. Si cu proceduri si facturi si dosare.

-Si cum ai vrea sa fie?

-As vrea macar sa pot sa ma bucur ca sunt mai mult de atat…………..

Acum ceva vreme am citit pe blogul Irenei un post cu care am rezonat mult. Nu-mi amintesc daca la momentul respectiv am pomenit pe-aici ceva legat de asta sau nu (si oricum nu are importanta acum). Ieri mi l-am amintit  fortata fiind de niste lucruri care pe mine,  cu felul meu de a fi asa cum sunt, ma dor . Si zicea Irene atunci cam asa:

Daca o sa te joci cu un pisoi si el o sa se repeada la mana ta, ca sa o rontaie plin de incantare, o sa-i dai un ghiont si o sa-l respingi. El nu o sa se lase si o sa incerce din nou si din nou. Pana cand o sa reuseasca sa te taxeze si tu o sa te enervezi si o sa-i spui „Eeeei, esti nesimtit!”. Si o sa pleci de langa el, lasandu-l oarecum nedumerit „Si doar ne jucam asa frumos…!”

Din pacate asa se intampla uneori si in lumea oamenilor. De prea multe ori, poate. Si echivalentul uman al pisoiului cateodata intelege de ce dai cu el de pereti, dar cateodata nu.