Archive for Iulie, 2010

„Getting away with it all”

…….vorba cantecului.

Cred ca una din cele mai crunte revelatii pe care le poate avea cineva este sa constate ca pentru unii sau altii nu este mai mult decat o categorie. Nu o persoana specifica, aparte, aducatoare de un anume fel de bucurie, ci doar un gen. Un tip de care cineva simte ca trebuie sa se apropie sau dimpotriva, sa fuga. Nu conteaza calitatile care te fac sa fii tu, unic, astea nu justifica pastrarea ta sau alungarea ta din peisaj. Ci doar categoria care esti. Depersonalizare.

Cand iti dai seama ca pentru anumite persoane din anturaj (sau pentru una singura, daca este una care conteaza este fix acelasi drac, daca nu cumva chiar unul si mai grav) nu reprezinti mai mult decat o situatie de care fuge sau este atras , un ceva generic…………e greu de crezut ca altceva te poate face sa te simti mai mic.

Si atunci te intrebi ce rost mai are. Tot, asa, generic vorbind.

Anunțuri

Comments (1) »

Autoportret

Una bucata este molatec-adormita, aparent pierduta in vise colorate si copilaresc magice cu domnite, cavaleri si dragoni care invariabil sfarsesc prin a fi imblanziti.

Alta bucata este a realitatii cotidiene , in care stimuli ca galagia claxoanelor , scrasnetul de roti si murmurul cuvintelor provenite din prea multe piepturi nici nu mai sunt perceputi.

Mai e si o bucata in vacanta, cu ochii mijiti de la soare si plamanii umpluti cu nesat cu aer marin. Bucata aste e cea care de regula este in alta parte decat celelalte indiferent unde ar fi ele.

Si daca nu uitam partea care filosofeaza (pe alocuri chiar destul de  profund) si care cauta sensuri ascunse chiar si cand nu e cazul avem imaginea destul de clara  a desertului  meu preferat  in toate anotimpurile: Ioana split.

Comments (1) »

Cu mine, pentru mine

„I thougt i was someone else, someone ……..good „

Leave a comment »

Da, uneori cam asa e ……

am gasit-o aici.

Leave a comment »

Dincolo de curcubeu

Si totusi, cumva trebuie sa revin la atunci.

Era mai bine. Eram mai vesela, mai calda, mai putin apasata si apasatoare, scriam povesti si ma bucuram de o gramada de nimicuri. Si era mai bine, pentru ca din veselia mea se alimentau si altii, si macar la nivel mic simteam ca fac ceva bun. Coloram.

Acum zambesc doar pe jumatate, la suprafata. Povesti nu-mi mai reusesc, sau atunci cand imi sunt de cele mai multe ori rautacioase. Sunt, vai Doamne, un pic mai inteleapta. Ce bafta pe mine! Cred ca ma mai vaicaream eu pe-aici pe undeva de treaba asta.

Cand stiam sa colorez ma simteam o mica zana a povestilor, si zambetele celorlalti erau pentru mine o rasplata minunata. Am eu pe undeva naiva convingere ca daca am putea toti (sau cat mai multi) sa zambim sincer lumea asta ar fi mai frumoasa. Ca energia zambetelor alora , chiar daca superficiale si prostesti dupa unele pareri, s-ar aduna undeva si ar face lucrurile sa fie mai frumoase pe bune. Poate o sa scriu o poveste despre asta, desi ideea a mai fost spusa prin diverse locuri de diversi altii mai talentati decat mine. Insa daca o poveste spusa poate sa influenteze sau nu pe cititorii ei, una nespusa cu siguranta nu face bine nimanui.

M-as urca la volan , ca si asa descopar pe zi ce trece cat de mult imi place, si as pleca . Undeva, acolo, unde sa fie atunci.

Leave a comment »

Constatari de zilele astea

  • Din ce in ce mai mult ma deranjeaza prostia, marlania, auto-suficienta unor indivizi care se cred (ca nu se poate altfel, nu?) buricul pamantului. Singurul mod in care pot riposta la asa ceva este prin rautati, rea vointa. Nu stiu daca baga sau nu la cap omuletii astia ceva, insa eu ma simt cat de cat impacata ca macar am protestat. In felul meu, cu armele mele.
  • E incredibil cat ma pot simti de obosita. Si psihic (cred ca e mai mult sila decat oboseala, desi de la un punct incolo una duce la alta) , si fizic. Am scurte perioade in care ma simt mai ok, si atunci aleg inteligent sa mai trag de mine un pic. Ca na, daca mai e loc …. Si invariabil ajung rapid la o stare de oboseala si mai crunta. Parca as fi intr-un scenariu (da, termen tehnic pour les connaisseurs) din care nu pot, nu stiu cum sa ma desprind. Si iata cat de nejustificata e pretentia mea de a invata  unii si altii din propriile greseli. Nici eu nu o fac, se pare.
  • Sunt cateodata perioade in viata mea in care una din cele mai greu de suportat chestii mi se pare a fi sa nu am cu cine sa vorbesc. Sau ma rog, nu neaparat cu cine, cat mai ales sa nu am cum. Ceea ce intr-un fel e cam acelasi lucru.

Leave a comment »

Fericirea este o ceasca de ceai. Sau altceva.

Intr-o insorita dimineata de vara maestrul zen se trezi (cum altfel ?! ) fericit cu gandul la ziua care se pregatea sa se desfasoare.

Acuma….intre noi fie vorba dimineata nu era, tehnic vorbind, insorita, in sensul ca ploua de rupea. Rupea la prorpiu, lucru intarit de cei cativa arbusti doborati de furtuna in fata blocului maestrului. Si daca tot veni vorba despre lucruri tehnice omul nostru nu era chiar maestru….. Asa  ii spuneau in gluma cei cativa amici de pahar cu care obisnuia in trecutul sau lumesc sa-si piarda serile intr-o bodega sordida de la marginea pietei. Se pare ca omul nostru avea un talent aparte de a arunca de la distanta apreciabila paharele de tuica inspre tejghea. Le spargea, desigur, insa el nu pretinsese niciodata ca nu le va sparge ci doar pariase ca de fiecare data va nimeri tejgheaua. Chestie care se dovedise a fi un adevar fundamental si care ii atrasese bine-meritatul apelativ de maestru.

Gandul la vremurile acelea obscure ale existentei lui nu-i faceau placere maestrului, care descoperise echilibrul interior prin meditatii transpersonale. Devenise adept al principiilor zen si alungase din realitatea sa trecutul de care era departe de a fi mandru. Era, dupa cum ii placea lui sa spuna, un nou nascut cu spiritul proaspat si nealterat de ceea ce adultii zilelor lui numeau vicisitudinile societaii moderne.

Dupa un dus rece maestrul permise unei perechi de pantaloni si unei camasi sa patrunda in realitatea lui, le imbraca si iesi pe usa. Furtuna era napraznica si vantul era cat pe-aci sa-l rastoarne in repetate randuri, insa fericirea sa launtrica nu vedea aceste neajunsuri. Plutea aproape la propriu in plin tumult al ploii si zambea bucurandu-se de soarele mi-nu-nat.

Trecand prin dreptul unui bloc depasi un grup de tineri care ii strigara “ai grija, nu trece pe-acolo, vantul a smuls mai devreme un ghiveci de la etaj si l-a prabusit fix in fata noastra! Si mai sunt cateva in echilibru precar! ” Maestrul le zambi ingaduitor si le spuse cu intelepciune: “nu dati vina pe vant pentru lucrurile care se prabusesc in viata voastra !” si pluti mai departe. Dupa cativa pasi si alte catava volte ii auzi din nou pe tineri care strigau la el. “Fereste-te, om nebun, fer……..”

……..restul cuvintelor nu se mai auzi. Zambind la gandul ca adevaratul sau eu a izgonit lucrurile care nu erau  reale maestrul nostru se prabusi la pamant. Atinsese satori.

Leave a comment »