Archive for ianuarie, 2010
Nebuna, ca tot omu’ normal
Se spunea pe undeva ca nebun e acela care asteapta rezultate diferite in urma acelorasi (in)actiuni. Am gasit eu idea asta undeva pe net, era un citat din cineva celebru. Sa fi fost Einstein, posibil, chiar nu retin.
Rar asociez corect autorul cu zicerea. De fapt daca ma gandesc bine numai de trei idei sunt totalmente sigura: aia a lui Maslow (cu cuiele), aia a lui Freud (cu normalitatea ca fictiune ideala) si aia a lui LeBon (cu legea unitatii mentale a multimilor). Sau ma rog, numai astea imi vin in minte acum. Cred ca le-am retinut pentru ca am rezonat cu ele puternic. Adica numai eu stiu ce furtuna se starneste in mine cand toate aspectele personalitatii mele multifatetate devin multime organizata , pun mana de la mana si joaca tontoroiul cu nervii mei, chestie care imi face privirea sa alunece in fereastra proiectiilor prin care imi vars frustrarile ca o nebuna ideal-normala ce ma aflu. Si oricum , orice as face, la faze din astea toate lucrurile din jurul meu sunt cuie.
Dimineata asta m-am trezit in plina iarna. Aceeasi iarna in care ma si culcasem aseara dealtfel, dar in felul meu absurd speram ca peste noapte se mai schimba cate ceva. Am vazut eu vreo doua filme in care primavara venea peste noapte, brusc. Intr-unul din ele niste zane mici aduceau din tara lor si imprastiau peste tot niste chestii la care muncisera toata iarna: niste buburuze, niste culoare pentru flori, niste verde, niste auriu-soare …. chestii din astea primavaresc-zanatice. Si celalalt film se baza tot pe plasari strategice de diverse lucruri confectionate in timp. De data asta se plasau lucruri din lemn, care a doua zi deveneau parte integranta din locatiile in care fusesera puse de Marry Poppins si niste prieteni misteriosi de-ai ei. Dar desi am auzit o gramada de oameni plangandu-se ca s-au saturat de iarna, azi dimineata era la fel ca aseara. Probabil ca nici zanele si nici Marry Poppins nu sunt gata cu pregatirile.
Ca in fiecare seara de ceva vreme incoace ma uit cu interes in sifonier la rochitele moi , fluide si prietenoase cu formele mele . Mi-am cumparat vreo trei in ultima vreme si jinduiesc sa le imbrac, insa minus gradele de afara au alte planuri vestimentare pentru mine. Chestie pe care o stiu , dar care nu ma opreste de la admiratul rochitelor. Si nici de la frustrarea de a alege in locul lor niste imbracaminte mai zdravana, potrivita cu combinatia iarna- no carnet sofer pe care o pot afisa acum. Nebuna conform parafrazarii de la inceputul paginii , deci.
Nu sunt deloc pasionata de mersul la cumparaturi pentru mancare. Nici cumparatul de haine nu ma incanta mereu, dar asta e pe cicluri. Mancare insa….. E uimitor cat de putin variata este lista mea de cumparaturi de la o vreme. Si desi sunt pe deplin constienta de ceea ce (nu) cumpar, tot ma uit in frigider cercetator, cautand o minune. De vreo cateva saptamani incoace aproape in fiecare seara. Ce ziceam ca zicea Einstein?
Exemplele astea doua sunt primele care mi-au venit in minte, cele mai comode. Mai usor de acceptat pentru mine. As mai avea si altele, dar tin de esenta a ceea ce sunt mult mai mult decat astea, si zau ca nu sunt in perioada propice analizelor de acest gen. Desi ca sa ma potrivesc aproape perfect tiparului pe care l-am descris ar trebui ca taman asta sa fac, sa incep niste introspectie fix cand nu am chef, ca sa fiu 100% convinsa ca eu si persoana mea vom fi en-froid o vreme.
Pfuah, te pomenesti in cazul asta ca nu sunt chiar ASA nebuna? E, poate doar un picut. Cam cat sugereaza Freud in zicerea aia a lui.
De-a telenovela. Ep. 9 – Marea schizma
“Eram un copil tare dragalas. Cel putin asa spuneau rudele cand veneau in vizita la noi, imediat dupa ce ma pupau si se strambau usor, iar mie imi convenea sa le retin cuvintele si sa le uit strambaturile. Copilaria mi-a fost normala. Toate rudele ma iubeau, dar cel mai drag ii era de mine unchiului meu, fratele mamei. Era un om ocupat (cel putin asa ii spunea matusii mele) si mama obisnuia sa ma lase in grija lui cand era plecata la serviciu. Era tare chipes unchiul meu cand era tanar, asta pot sa-mi amintesc fara echivoc. Nu cred sa fi auzit altceva de la vreuna dintre doamnele acelea evlavioase care veneau sa se roage impreuna cu unchiul meu in casa parintilor mei. Caci unchiul meu era tare cucernic! Nimeni nu mi-a explicat mai bine decat el Biblia si catehismul si ma straduiam sa nu-l dezamagesc! Uneori, cand eram foarte foarte cuminte, ma punea sa recit catehismul in fata cate uneia din acele doamne. Se vedea bine ca era mandru de mine, pentru ca mereu le tragea pe doamnele alea de manecile bluzelor ca sa le faca atente la mine! Ba uneori le ciupea si de solduri, si ele chicoteau! Dada, recitam frumos pe vremea aia!”
Asa isi incepu Eusebio povestea. Ofta din rarunchi amintindu-si vremurile fericirii lui si privi prin camera cam fara tinta. Observa ca Prundecia se uita la el perplexa, Giuseppe isi incrucisase bratele pe piept si il asculta cu o spranceana ridicata iar Esmeralda se incrunta din ce in ce mai tare. Eusebio incepu sa se intrebe cand vor ajunge sprancenele carinosei sale sotii sa formeze un unghi drept. Uitandu-se de-acum atent si apeland la experientele lui trecute isi permise un mic pariu mental: 3 secunde. Buzele prinsera a i se misca fara voia lui. 3…..2…..1….. Cele 90 de grade asteptate sosira exact la timp. Eusebio zambi triumfator: se pricepea! Si cu aceasta mica satisfactie in plus la activ, trase aer in piept si continua.
“Lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine, eram fericit. Deveneam din ce in ce mai priceput in cele sfinte si ma gandeam ca in scurt timp poate ma va lasa unchiul sa ma rog si eu impreuna cu el si doamnele acelea. Il intrebasem cand se va intampla asta si reactia lui fusese neasteptata: a inceput sa fie zguduit de hohote de ras cum nu am auzit de multe ori in viata si a lovit-o cu cotul pe doamna cu care urma sa procedeze in cele sfinte in ziua aia. Mi-am inchipuit ca rade pentru ca am fost vanitos si m-am crezut capabil sa ma rog cu ei, avansatii. Dar nu m-am suparat, din contra, m-am simtit si mai hotarat sa invat. Si chiar i-am zis asta matusii mele in seara aceea, cand a venit dupa unchiul meu, fratele mamei. I-am zis ca am sa muncesc mult, am sa citesc pana tarziu in noapte, ba chiar am sa-i invat si pe altii! Si ca voi deveni vrednic si ca niciuna dintre doamnele acelea vaaiii! atat de luminate, desigur, nu se va simti umilita sa se roage alaturi de mine si de unchiul! “
In camera nu se mai auzea nimic in afara de cuvintele lui Eusebio. Prudenciei ii era teama sa mai respire, Giuseppe parea a-si tine ochii cu maiile ca sa nu-i iasa din orbite iar sprancenele Esmeraldei se apropiau periculos de 45 de grade, ceea ce ar fi insemnat un record notabil. Eusebio insa parea a nu observa nimic din toate astea. Retrairea acelor emotii trecute ii imbujorase obrajii.
“Nu aveti idée cat am regretat in acel moment indrazneala declaratiei mele catre matusa! Ma asteptam la laude si incurajari, insa in loc de asta parea a se fi dezlantuit iadul! Unchiul meu devenise pamantiu, mama la fel iar matusa compensa prin cel mai puternic rosu vazut vreodata in niste obraji vii. Am crezut ca i se face rau, pentru ca inceput sa-l pocneasca pe unchiul cu cartea mea de rugaciuni. Nu puteam sa o las sa se sufoce, era evident ca nu mai are aer! Asa ca am apucat ceea ce stiam eu ca e paharul cu apa si i-am aruncat continutul in plina figura. Pacatele mele! Apucasem, in panica momentului, sticla cu cerneala. Matusa era acum rosu cu violet si loviturile ei nu mai erau doar catre unchiul. El a apucat-o de mana, a tras-o pe usa afara si de atunci……… nu a mai vorbit niciodata cu mine. Am incercat sa-mi cer iertare, niciodata insa nu am mai putut ajunge la el. Si pana si in ziua de azi ma intreb ce l-o fi suparat mai tare, pretentia mea de a ajunge la fel de invatat ca si el, sau faptul ca am stricat gulerul de blana de la haina matusii?”
Automatisme
Si iata ca, desi poate in copilariile noastre luminoase in care credeam in Feti Frumosi si happy-ending-uri ne-am promis ca noi nu vom, niciodata, am ajuns sa traim automat. Din inertie. Sa facem lucruri care trebuie facute fara sa ne mai implicam in ele cine stie ce.
Sau poate e totalmente gresit pluralul in care am inceput aceasta capodopera literara. Poate restul lumii isi bazeaza actiunile pe un ireprosabil 100% constient. Eu am realiazt ca nu ma pot lauda cu asta. Cel mai evident a fost zilele astea, cand desi initial am crezut ca voi cadea din picioare din lipsa de somn sau ca ma voi intinde pe mocheta multinationala si voi adormi just like that, mi-am facut bine-merci treaba pentru care sunt platita. Intr-o stare de somnolenta cum rar am mai trait (sau oricum, nu pentru atatea zile la rand), intr-un superb autism social , cu gandurile nu stiu exact pe unde si cu sufletul in tandari din varii motive mi-am facut treaba de apasator-de-butoane-cu-cifre-pe-ele, si am facut-o chiar bine!
Toata treaba asta m-a facut sa ridic intrebator-mustrator din spranceana catre propria-mi persoana. Ei da, se poate! Cu putin exercitiu o sa imi iasa si asta asa, din poignet, fara sa ma mai gandesc la ea. Deocamdata a cerut un pic de efort, suficient cat sa ma faca sa ma intreb unde mama naibii sunt EU in combinatia asta. Sunt eu cea care munceste cifre din inertie? Evident inca mai sunt si cea care a ridicat spranceana. Din fericire. Asta ma face sa sper ca nu e totul pierdut. Desi, la naiba, speranta a inceput sa nu mai insemne mare lucru pentru mine.
Sau poate e totusi doar de la oboseala crunta. Asa ca imi fac mie insami o promisiune. Maine dimineata am sa simt aroma si gustul cafelei. Si am sa fac iar reflectii legate de recipientul din care o beau, cu comparatii intre posibilele variante de. Stiu, la prima vedere nu e cine stie ce promisiune, insa se intampla sa cred mai mult in lucrurile facute incetisor si temeinic. Parca au mai multa stabilitate decat boom-urile al caror farmec poate disparea inca inainte de a apuca sa te bucuri de ceva.
Intre „mai mult” si „asta-i tot”
Mi s-a intamplat de vreo cateva ori (nu multe, cateva) sa mi se spuna „tu esti mai mult de atat”.
Si de-atuncti tot stau sa ma intreb daca intr-adevar arat , dau eu mai putin decat totul care sunt? sau persoanelor care mi-au zis asta nu le ajung atata cata sunt ? Poate au simtit vreo potentiala eruptie de EU, latenta, tinuta inca in frau. Sau poate nu au rabdare sa sape destul, poate vor ca mai mult-ul asta sa fie vizibil asa, oricand si pentru oricine. Sau poate asta e tot ceea ce sunt, si trebuie sa caute ei in alta parte.
Inca nu stiu. Poate nici ei nu stiu.
Dor de primavara din mine
As vrea sa fie cald. Mai cald, de fapt.
Sa ne plimbam pe strazi unde sa miroasa a inceputuri, a verde latent, sa fie soare si sa nu ne inghete nici mainile nici urechile. Si sa nu ne trebuiasca manusi, sunt bune pentru batrani si pentru cei care se ascund de micile descarcari electrice care exista uneori intre maini. Sau se numesc incarcari electrice? Si sa nu ne trebuiasca nici caciuli, sunt bune pentru batrani si pentru cei carora le este teama sa le ravaseasca vantul parul .
Sa fie liniste pe strazi. Sa ne auzim numai pe noi, cuvintele noastre, ideile, gandurile, trairile. Si sa nu ne sperie tacerile, pentru ca ar fi umplute de zgomotul pasilor nostri pe asfalt.
Sa fim tineri, sa fie cald si sa ne plimbam in nestire. Fara traiectorie clara, fara tinta precisa. Sigure sa fie doar verdele ala si zgomotul de pe asfalt.
De moda noua spre foarte veche
….si din cand in cand soarta ne mai aminteste ca desi traim in secolul 21 asta poate, la o adica, sa nu insemne prea mare lucru.
Traim in epoca moderna, dar asta a fost irelevant aseara cand s-a intamplat o noua pana de current.
Asa ca a trebuit sa se gaseasca modalitati alternative de luminat incaperi. Si ca in vremurile vechi , cu rochii ample si fosnitoare si conversatia la rang de arta (deh ….) sau si mai vechi de atat ne-am amintit ca exista lumanari.
……dar si o lanterna, solida si aproape la fel de moderna ca si epoca in care traim.
……insa cu bateriile pe consumate, ceea ce ne-ar aduce basicly din nou la nivel de luminat ecologic si ….artistic.
……pentru o vreme, pana se reface stocul de baterii de la magazinul din colt, ca asa se intampal in epoca moderna. Gasesti peste tot magazine, produse, lucurui utile si inutile. Civilizatie, ce sa mai ….
…..asta pana la urmatoarea pana de curent.
Cea de ieri a tinut de la 21.40 (ceasurile sunt al naibii de precise in zilele noastre)……
….. pana la nu-se-stie-cand in cursul zilei de azi (ceea ce face exactitatea ceasului sa fie, iata, irelevanta).
De-a telenovela. Ep. 8 – Si viata suna la usa
DING-DONG!
-Deschizi tu, viata? striga Eusebio vazand-o pe Esmeralda repezindu-se la usa si constata inca o data ca soata lui avea dreptate. Cat de comun le suna soneria !
-Nu am cum sa deschid eu, sunt de partea gresita a usii! se auzi o voce misterioasa.
Uitandu-se distrugator pe rand la Eusebio si la usa, Esmeralda deschise.
-Sarut manusitele, stimata doamna Esmeralda, spuse din nou vocea. Sunt eu, Giuseppe Viata, cumnatul unchiului dragului nostru domn Eusebio. Ma mai tineti minte?
Esmeralda ramasese ca traznita in prag. Giuseppe era complet altfel decat isi amintea ea. Lasand de-o parte faptul ca era mult mai inalt si mai slab decat stia ea (si daca pentru slabiciune gasea explicatii in ceea ce privea inaltimea era complet perplexa si chestia asta o deranja teribil. Se mandrea cu faptul ca era o persoana logica si imperturbabila si starea de perplexitate i se parea a nu fi potrivita profilului psihologic pe care i-l facuse candva o astroloaga cu dubla specializare: cititoare in cafea si in palma), tanarul avea o privire ciudata, hipnotica si in plus era chel.
-Aha, deci ai intrat! Bun. Nu de alta, dar parca de ceva timp viata pare a fi tot pe partea gresita a usii! se auzi surprinzator glasul Prudenciei.
-Nu a acestei usi, stimata domnisoara!
-Da……. Din fericire sau din pacate, ramane de vazut! completa cochet Prudencia intinzandu-i o mana.
-Giuseppe Viata. Incantat! susura el sarutandu-i mana.
-Prudencia! se recomanda ea cu prudenta.
-Asa, acum ca s-au facut prezentarile si ati incheiat vorbitul in parabole sa poftim va rog in sufragerie! glasui Esmeralda, partial revenita din uimire. Nu-i placea deloc cand cei din jurul ei vorbeau in feluri pentru ea de neinteles si in drum spre sufragerie ii dadu Prudenciei un ghiont.
-Asta pentru ce a fost? protesta Prudencia in soapta.
-Pentru ca …. Pentru ca vorbesti prostii. Ce va crede baiatul? Apoi afisa un zambet de gazda perfecta si indica fiecaruia locul sau la masa.
-Ce mai face unchiul meu, draga Giuseppe?Stii .. noi nu ne mai vorbim de atunci, de la marea schizma, incepu Eusebio timid conversatia.
-O, ma bucur sa va pot spune ca este foarte bine, sanatos, la fel cum il stiti. Dar …marea schizma….. Ma tem ca nu stiu despre ce este vorba.
-Dragul meu, este o poveste asa de veche ….
Si privirea ii aluneca discret catre coltul amintirilor. De niciunde incepu sa susure o muzica lenta, de vioara. Prudencia si Giuseppe Viata se rezemara mecanic de spatarele scaunelor. Esmeralda cauta cu privirea in tavan sa identifice de unde vine muzica, dar in loc sa se enerveze ca nu gasea nimic se surprinse din ce in ce mai atrasa de vocea monotona a lui Eusebio. Plasand undeva la nivel subconstient decizia de a gasi sursa muzicii se lasa prada unui alt aspect bine fatetat al personalitatii ei descrise dublu-specializat. Era o buna ascultatoare. Invatase sa asculte cum creste iarba cu pasari-lati-lungila si ochila. Dupa ce scapase de fetisul cu iarba, citise Dale Carnegie. De’acolo aflase ca si oamenii se aud.
(special thanks to Liviu pentru ultimele 2-3 fraze, fabuloase 🙂 )
Ioana scrie 