Ioana scrie

….de idei.

Sau …. sa ii spun „pana”, ca sa folosesc si alte cuvinte decat cele auzite peste tot in ultima vreme? Neaaaahhh! CRIZA este mult mai elocvent. Exprima perfect sentimentele mele in fata monitorului care imi afiseaza blogul meu verde, lasat cam de izbeliste. E clar, oricat te-ai crede (sau oricat ai fi!) de inventiv, daca te apuca „idiosincrasiile” n-ai ce sa faci. Ca daca incerci sa te lupti cu ele constati ca bati apa in piua intr-una pe aceleasi idei. Asa ca mai bine astepti sa treaca urticaria (parerea mea!) si vezi dup’aia ce se intampla.

Ador diminetile de iarna. Mai ales daca se intampla cand astept cu infrigurare sezonul primavara-vara, plec de acasa cu capul descoperit (dar cu umblela. Ca doar vine primavara.) si constat ca ninge. Ca in povestile de acum doua posturi.  Da da, le ador.

In batranul Bucuresti daca ninge 15 minute se ingreuneaza circulatia si se face mocirla. Daca ploua 10 minute se ingreuneaza circulatia si se fac balti. Oricum am da-o, Bucurestiul este un oras alergic la umezeala.

In autobuz azi dimineata soferul asculta un CD pe care o tanti din zilele noastre (sau cel mult din zilele parintilor mei) executa niste romante.  Tonul era cam tragic, acompaniamentul la fel, atmosfera pe care o transmitea era artificiala si fara pic de corazon. Suna intr-un fel aproape metalic. Mi-ar fi placut sa ascult niste Gica Petrescu, altul ar fi fost sirul gandurilor mele in situatia aia.

Cuptorul cu microunde din cafeterie indica ora 9.30. Am tresarit, m-am scuturat si am privit bine in jur: am intrat intr-o bulca temporala? Nici nu am apucat sa ma bucur bine la gandul scriiturilor pe care le voi produce, ca am remarcat cu coltul ochiului ceasul din perete. Era 7.15. „Pacat ! ” mi-am zis eu.  „Numai cuptorul cu microunde va avea ceva remarcabil de zis in dimineata asta” .

Colega mea de la marketing vine destul de des la mine cu diverse chestiuni legate de facturi, contracte etc. Azi a venit la mine grabita si mi-a intins un servetel impachetat frumos. „Am pastrat ceva pentru tine” imi zice si mi-l intinde discret. In pachetel era o bomboana de ciocolata de la Ana , si ea stie ca sunt mare amatoare a bomboanelor alora. De la mine s-a molipsit si ea,  si pentru ca ieri s-a oprit sa-si cumpere … azi mi-a adus si mie.

Pana la urma e cat se poate de adevarat cliseul ala cum ca bucuriile vin din lucruri marunte. A fost asa de cute si de neasteptat, si m-am bucurat sa vad ca nu chiar toata lumea e total innegurata.

Multam Oana, bomboana a fost delicioasa 🙂

Si pentru ca nu ar fi corect altminteri, nu pot scrie despre gesturi cute fara sa o pomenesc pe Dani.  Daca pot spune asa, Dani ESTE un gest cute. Chiar daca exprimarea asta pare ciudata, la o recitire are sens 🙂

Nu stiu cum se face, dar tot traiesc dimineti in care ma simt ca in desenele animate. Erau candva niste desene in care personajul (nu mai retin cine, regret) trebuia sa traverseze o sosea care se intindea pe muulte dealuri si vai. Se uita in dreapta, pustiu. Se uita in stanga ….. nici tipenie. Se mai uita o data … nimic! Si FIX in momentul in care punea piciorul sa traverseze aparea o masina in viteza maxima si il intindea pe asfalt.  Nu in acelasi mod (Doamne ajuta!)  dar cu aceeasi ironie mi se intampla mie unele dimineti. Daca ma opresc in statie la tramvai trec vreo 3-4 autobuze care pana in momentul marii decizii nici nu se zareau. Daca ma hotarasc sa purced catre statia lui 335, cand ajung la the point of no return ma depaseste tramvaiul dupa care ma uitasem cat de serios putusem la ora aia. Si astept la autobuz asa cum astept castigul la loto (nu, nu am jucat, lasati-ma cu bancul ala :))  ).

S-ar zice ca dupa atatea portii de Murphy-like mornings m-am imunizat. Si adevarul e ca m-am cam, numai ca azi dimineata era al naibii de frig si am inghetat …. in plina ironie.

Alo ? – Da ! – Institutul international de astrofizica, spectroscopie nucleara, prospectiuni intergalactice, studiul quasarilor si determinarea universurilor ciclice cu structura toroidala ? – Da, noi suntem ! – Cu Gogu de la cazane, va rog.

…..tin sa urez pe aceasta cale noului membru al familiei mele. Aia extinsa. Extinsa la nivel de socrii. Mai exact soacra. Care ea, soacra, a adoptat un catel de pe strada  spre maxima incantantare a fie-mii (si da, recunosc, si a noastra).  Noul membru (caruia Bianca ii spune CATZE) este o adorabila corcitura care seamana fie cu un coker, fie cu un setter, fie cu un maidanez de rand, depinde in ce pasa te afli. As zice pana la urma ca seama cu el insusi.  Are o privire dragalas-tampitel-melancolica, este maxim de pupacios si se sperie daca rupem hartii. Si atunci latra dand din coada. Emana o buna dispozitie aproape palpabila catarat pe jumatate in bratele cui e dispus sa-l tina, si ma face sa ma intreb cum de nu fac cateii febra musculara la coada.

Mi-am luat doza de „positive strokes” de la dl. Catze.  Si e bine.

Ieri dupa-amiaza cand am intrat in scara blocului am avut parte de o priveliste absolut amuzanta. Pisica scarii statea cuminte in cutia ei, topita de oboseala (de multe ori m-am intrebat ce Doamne iarta-ma face ziua, la ce chinuri o supun pensionarii din P10???), in pozitia „sezand pe coada”.  La cativa centimetri de capul ei se afla cainele scarii (o catelusa numita inspirat Fetita) care manca nonsalant crantanelele pisicii.  Asta mi s-a parut exemplul perfect de comuniune armonioasa, din categoria alora care rastoarna mituri. Ca de obicei i-am salutat, dar m-au ignorat amandoi. Fetita era ocupata si atenta sa nu care cumva sa scape vreo boaba, iar pisica … era extrem, dar EXTREM de obosita.

Azi dimineata cand am coborat din lift am intrebat (ca in fiecare dimineata) „ce faci pisoi?” Nu mi-a raspuns. Cred ca s-a suparat pe mine ca m-a umflat rasul cand i-am vazut aseara.