Pentru ca nu ar avea niciun rost sa comentez. Fiecare vede ce vrea si face ce analogii considera din randurile de mai jos. Nu pot decat sa spun „SPECTACULOS” si sa le savurez, zambind a mirare, ironie si neputiinta. Va las pe voi sa comentati, daca vreti si va place 🙂
Urcară pe lângă un şir de hublouri, şi Harun lăsă să-i scape o
exclamaţie de uimire, deoarece prin ele se revărsa întuneric ― întuneric
strălucind în crepuscul la fel cum străluceşte lumina la ferestre seara.
Chupii inventaseră întunericul artificial, tot aşa cum alţii inventaseră
lumina artificială! Harun deduse că în interiorul Corăbiei întunecate
trebuiau să existe becuri electrice ―doar că în cazul ăsta ar fi trebuit să
se numească „becuri de întuneric” ― care produceau această stranie
întunecime pentru ca ochii pe invers ai Chupilor (care ar fi fost orbiţi de
lumină) să poată vedea bine (deşi el, Harun, nu era în stare să vadă
absolut nimic), „întuneric pe care îl poţi aprinde şi stinge”, se minună
Harun. „Ce idee, pe cuvânt.”
Cât despre Chupi, care toţi aparţineau Uniunii Buzelor Cusute şi erau
slujitorii cei mai devotaţi ai Şefului Cultului ― ei bine, Harun era încontinuu
uimit de cât de obişnuiţi erau şi cât de monotonă era munca ce le
fusese încredinţată. Erau acolo cu sutele, în mantiile şi cu glugile lor de
Buze Cusute, având grijă de bidoanele şi macaralele de pe punte,
făcându-şi treburile idioate, de rutină: controlând cadranele, strângând
şuruburile, dând drumul şi oprind apoi mecanismele de amestecare ale
bidoanelor, frecând punţile. NU putea fi ceva mai plictisitor; şi totuşi ―
Harun trebuia să-şi reamintească întruna ― ce urmăreau de fapt aceşti
ţipi agitaţi, costelivi, învăluiţi în mantii, ca nişte nevăstuici, smiorcăiţi ca
nişte popi, era nici mai mult nici mai puţin decât să distrugă însuşi
Oceanul cu Şuvoaie de Povesti!
― Ce ciudat, îi zise Harun lui Dakká; lucrurile cele mai rele cu putinţă
pot să arate atât de normal şi de, ei bine, atât de fad.
După care urmă o altă surpriză: Şeful Cultului începu să vorbească.
Khattam-Şud nu şuiera ca lingăii săi şi nici nu croncănea şi nu bolborosea
ca Mudra, Războinicul Nălucă, ci vorbea clar, cu 0 voce monotonă, lipsită
de orice inflexiuni, o voce pe care nimeni nu şi-ar fi reamintit-o vreodată
dacă nu ar fi aparţinut unui asemenea Personaj puternic şi
înspăimântător.
― Spioni, zise Khattam-Şud plictisit. Ce melodramă obositoare. Un
Duh al Apei din Gup City şi ceva mai neobişnuit: un tinerel de-acolo de
jos, dacă nu mă înşel.
― Deci aşa stau lucrurile cu aiurelile tale despre Tăcere, zise Dakká,
dând dovadă de mult curaj. Tipic de altfel, la ce altceva să te aştepţi, nici
nu puteai mai mult de-atâta: Marele Pontif face exact ceea ce le interzice
altora să facă. Adepţii lui îşi cos buzele, iar el vorbeşte şi vorbeşte, ca o
moară stricată.
― Acestea sunt Amestecătoarele de Otravă, spunea Khattam-Şud. E
nevoie să producem un număr mare de otrăvuri, pentru că fiecare
poveste din Ocean trebuie distrusă într-un alt fel. Pentru a distruge o
poveste veselă, trebuie să o faci tristă. Pentru a distruge o poveste plină
de acţiune, trebuie să o încetineşti tare de tot. Pentru a distruge o
povestire poliţistă, trebuie ca identitatea criminalului să fie clară de la
început până şi pentru cei mai prosti cititori. Pentru a distruge o poveste
de dragoste, trebuie să o transformi într-o poveste de ură. Pentru a
distruge o tragedie, trebuie să o faci să stârnească hohote de râs
imposibil de controlat.
― Pentru a distruge un Ocean de Povesti, murmură Dakká, Duhul
Apei, e nevoie de un Khattam-Şud.
― N-ai decât să spui ce vrei, îi zise Şeful Cultului. Cât mai poţi s-o
spui.
Şi merse mai departe cu înspăimîntătoarele lui explicaţii:
― Adevărul e că eu personal am descoperit că pentru fiecare poveste
există o antipoveste. Adică fiecare poveste ― şi ca urmare fiecare Şuvoi
de Povesti ― are o umbră, iar dacă torni această antipoveste în poveste,
cele două se anulează reciproc şi bingo! Gata cu povestea.
(din „Harun si marea de povesti”, Salman Rushdie)
Ioana scrie 